Îmi aduc aminte că acum câțiva ani s-a organizat la birou un sistem anonim de răsplată și recunoaștere a meritelor, unde toți eram încurajați să nominalizăm colegi sau șefi cu care am lucrat în cadrul diferitelor proiecte. Ideea a fost foarte bine primită iar procedeul de nominalizare incredibil de simplu: trebuia pur și simplu să accesăm platforma respectivă, să scriem numele persoanei nominalizate, să îi atribuim o categorie și să scriem un scurt text prin care să ne motivăm alegerea. Nici până în ziua de astăzi nu cunosc numele delor care m-au nominalizat, dar motivul pentru care am ținut morțis să includ acest episod se datorează unei categorii anume, ‘unsung hero’ sau ‘erou necunoscut, din umbră’ în română.

Am mai scris despre bunicii mei în articole de blog și chiar recent am menționat Crăciunul copilăriei într-un episod de podcast, dar aș vrea ca acest articol să fie cu și despre bunici, acești ‘eroi din umbră’ pe care îi luăm drept eterni, nemuritori și, din păcate adesea, pur și simplu îi luăm de buni. Aceasta este nominalizarea mea către bunicii mei în special, dar în esență către toți bunicii, care îmi pare că de cele mai multe ori sunt plămădiți din același aluat, al răbdării pure și al înțelegerii profunde.

Mă simt incredibil de recunoscătoare că am trăit și triesc încă privilegiul de a fi fost crescută, educată și răsfățată de bunici. Ca majoritatea copiilor din ’90, părinții mei lucrau toată ziua (ba uneori și în ture de seară) și aveau un program incredibil de haotic (cam cum avem noi acum, la vârsta lor de atunci). Se câștiga bine în casă și nu pot să spun că mi-a lipsit ceva, dar ca toate lucrurile de altfel, se cerea un preț de plătit. Iar asta se traducea în timp de calitate petrecut cu părinții în weekend, în timp ce de luni până vineri eram la bunici.

Gândind retrospectiv, am fost un copil dificil, ros de insecurități și posedat de extreme (trăsături pe care le-am purtat cu mine până în adolescență și chiar până în perioada adultă). Oscilam între a fi un copil studios, gata oricând să fac oricui pe plac, să nu supăr, să primesc aprobare și a fi o adevărată pacoste care contesta autoritatea familiei, o răzgâiată arogantă care se credea cu moț în frunte. Am înțeles și dezvoltat conceptul de independență destul de tărziu și am avut momente în care depuneam un efort teribil la grădiniță sau școală numai ca să fiu admirată, să fiu în centrul atenției.
Ce rol au jucat bunicii în toată erupția asta de personalitate, în tot haosul ăsta cognitiv al dezvoltării mele? Păi, un rol de educatori, de îngrijitori, de exemplu de urmat. În casa bunicilor mei am învățat repede ce înseamnă să fii umil, să controlez acele extreme și să le aduc cât de cât într-un punct comun. Am învățat valoarea banului muncit și a faptului că într-o familie, toată lumea are un rol la fel de important, că a mă abate de la îndatoririle mele înseamnă a dezarmoniza acel nucleu. Așadar, aveam un scop, aveam îndatoriri, de la a mă spăla pe dinți singură dimineața și seara, la a-mi face temele conștiincios sau de a-mi pregăti patul, strânge farfuria etc. Am învățat să fiu responsabilă, să fiu respectuoasă. Tot în casa bunicilor am primit primii mei bani munciți. În timp ce mulți prieteni de-ai mei întindeau numai mâna și cereau jucării sau dulciuri și dacă (Ferească cerul!) nu le primeau, făceau tantrumuri și se dădeau cu fundul de pământ în public, eu am fost printre copiii care întrebau dacă se poate să cumpăram o jucărie și dacă răspunsul era nu, mergeam mai departe, înțelegeam. Strângeam bani pe care bunica mea mi-i dădea ca urmare a diferitelor treburi prin casă (cărat sacoșe de la piață, ajutat la curățenie și la spălatul de covoare, dus gunoiul etc) și apoi mergeam și îmi cumpăram jucăria de care o cerusem cu câteva săptămâni în urmă. Nu știu dacă aceste rânduri transmit cu acuratețe valoarea acelei lecții, dar faptul că bunica L. a insistat să am banii mei, să muncesc, să îi merit a fost și va rămâne mereu una dintre trăsăturile mele fundamentale: independența financiară. În scurt timp am învățat că nu am neapărat nevoie de jucării, că pot să ajut și să ofer altor persoane, să disting între lucrurile cu adevărat necesare sau care doar îmi gâdilau egoul. Am învățat să strâng în loc să prădui, să investesc în loc să cheltui și cel mai important, să nu stau la mănă întinsă, ca să o citez pe bunica mea.

De la bunicile mele am învățat să iubesc cărțile, integramele, cafeaua și țigările – aveam cinci ani cred când am pândit-o pe bunica P. să plece din bucătărie și m-am furișat să trag un fum din țigara lăsată aprinsă în scrumieră. Am urât gustul imediat și întrebată ce speram să obțin, am răspuns printre sughițuri că voiam să fiu ca mamaie, să fiu o doamnă. A doua tentativă tot cu o țigară de-a bunicii s-a petrecut dar de data asta, în prezența și cu acordul ei. Aveam șaptesprezece ani, am întrebat-o dacă pot să încerc, a zis da și mi-a aprins o țigară nouă. Am fumat jumătate și i-am spus că îmi place. S-a uitat atunci în ochii mei și mi-a răspuns serenă că merge cu mine să îmi cumpere un pachet dacă voiam, dar înainte de toate, mi-a explicat câți bani cheltuie pe țigări, ce efect au asupra sănătății ei și apoi m-a lăsat pe mine să-mi cântăresc opțiunile. După un scurt raționament, am dedus că mai bine rămân doar la statutul de fumător pasiv. Câțiva ani mai tărziu a marcat ultima tentativă de a fuma alaturi de bunul nostru prieten, G. Din nou, nu știu ce părere are psihologia copilului despre aceste comportamente, dar faptul că am fost lăsată să aleg după ce mi s-au oferit toate informațiile m-a ajutat să am încredere în instinctul și judcata mea și să nu mă ascund de familia mea, să am încredere că nu voi fi pedepsită sau luată în derâdere. La începutul relației cu Vlad, când lumea încă se obișnuia cu gândul că suntem un cuplu, am întrebat-o pe mamaie P. dacă nu cumva fac o greșeală îndragostindu-mă de Vlad, iat ea mi-a zâmbit și mi-a spus să mă așez lângă ea. Cuvintele ei îmi răsună încă în urechi: ‘Cine sunt eu sau oricine altcineva să spun sau să stiu dacă sunteți potriviți unul pentru celălalt, Laura? Eu te văd fericită și în siguranță alături de el, dar la urma urmelor, când toate ușile se închid și toată lumea își vede de ale ei, alegerile noastre sunt, în fond, ale noastre. Tu vei plăti prețul și vei culege laurii acestei alegeri, la fel cum o va face și Vlad, cum am făcut-o și noi când eram de vârsta voastră.’ Săptămânile trecute am întrebat-o pe mamaie L. dacă este ceva în neregulă cu mine pentru că nu vreau momentan copii, iar răspunsul ei serios a fost: ‘Absolut deloc, dacă nu vreți sau nu vă simțiți pregătiți, nu vă grăbiți.’

Sunt cuvinte puține și prost scrise, dar ceea ce încerc să evoc este respectul și nemărginita recunoștință pentru toți acei ani de care am avut atâta nevoie. Pentru jocuri, râsete, empatie, sacrificii și mai ales, pentru cât de puțin așteaptă înapoi. Pentru tăria lor ieșită din comun, pentru dârzenia cu care au refuzat să se resemneze, luptând și răzbind împotriva atâtor încercări și eșecuri. Pentru iubirea simplă, frumoasă, totală pe care continuă să ne-o poarte, chiar și atunci când nu îi sunăm, când ne grăbim să plecăm de la ei și să mergem în treburile noastre, să ne întoarcem la viețile noastre super ocupate, care nu așteaptă nicio clipă de întârziere. Cred că asta ne oferă , în definitiv, bunicii – un timp liniștit, al ordinii, al regăsirii. Iar pentru asta îi iubesc. Pentru ochelarii pe care nu îi găsesc niciodată, pentru telefoanele mobile la care nu știu să umble, pentru mâinile care au început să tremure și umerii care au început să cedeze greutăților. Pentru că, timp de atâția ani, au fost și continuă să fie ‘acasă’. Pentru simțul umorului, pentru înverșunarea cu care s-au ridicat deasupra așteptărilor și au creat un cămin, pentru inteligență, pentru lecțiile de viață și pentru toate dățile în care m-au luat de mănă și m-au iertat, chiar și atunci când poate nu o meritam.

Realizez că nu toată lumea a fost la fel de norocoasă ca mine, sau poate, din contră, sunt sigură că sunt oameni pentru care bunicii sunt de fapt mamă, tată, întreaga viață. Oricare ar fi situația, eu nu am vrut decât să le aduc un omagiu, să le dedic un moment în care să le mulțumesc pentru tot și să îi asigur că nu am uitat, că atât ei cât și lecțiile învățate au devenit parte integrantă din mine, din ceea ce reprezint.

A lor,
L.