“Cu cât suntem mai personali, mai identificaţi cu intenţiile noastre, cu atât fapta noastră coincide mai perfect cu gândul nostru – cu atât suntem mai ridicoli.” – Mircea Eliade, Drumul spre centru

Pentru că sunt prea leneşă să public odată cartea pe care o tot ţin în “pending” de ceva ani şi cu care îmi tot ameninţ familia şi prietenii.
Pentru că este un mijloc cel puţin oportun prin care să mă pot pune în contact cu voi, cei dragi mie, de care îmi este incredibil de dor.
Pentru că aşa mă pot auzi cel mai bine si pentru că în vuietul şi hărmălaia din traficul gândurilor mele (care au depăşit demult viteză legală, care merg pe contrasens fără niciun fel de remuşcare) doar aşa mă pot controla, îmi pot oferi un răgaz de câteva pagini.
Pentru că nu sunt un om normal, oricât aş încerca să devin unul.
Pentru că viaţă mea până acum a fost departe de a fi liniară. Pentru că anul acesta am luat destule decizii care m-au înălţat, lăbărţat, turtit, presat şi rafinat precum olarul care creează din mâinile sale şi din lutul compact, cioburi din trecut şi modele pentru viitor.
Pentru că vreau să încerc, vreau să greşesc, să învăţ din aceste greşeli, să le repet doar dacă este cazul, să le aplic atunci când mă aştept mai puţin şi să mă adune la un loc cu gânduri cu tot.
Pentru că nu ştiu cum altfel să mă salvez decât prin scris.