Ma simt nevoita sa recunosc ca aceasta intrebare imi creeaza un discomfort teribil, o jena si o fastaceala pe care nu le pot ascunde, si totodata un inceput de teama. Si nu stiu cat intrebarea are acest efect, dar raspunsul nu este nici pe departe unul usor. Nu il inteleg pe Alan Watts cand afirma ca nu exista nimic mai fascinant decat cautarea raspunsului la intrebarea ’cine sunt eu’, mai ales acum, dupa 37 de minute in care abia am resusit sa imi descalcesc gandurile, sa inlatur caltii vietii de zi cu zi.

Realizez totusi, poate putin cam tarziu, ca nu pot raspunde la intrebarea ‘cine sunt eu’ fara sa stiu mai intai sa il localizez, sa fiu in stare, ca un copil care are lectiile pregatite, sa arate cu degetul in directia eului meu. Intr-un fel imposibil de conceput, nu suntem capabili sa ne localizam eul, sau cel putin eu nu pot. Tot ce stiu este ca prima data cand am rostit cuvantul acesta referindu-ma la mine insami a fost cand aveam putin peste doi ani. Bunica mea imi cumparase o pereche de sandalute rosii, de lac, foarte cochete si m-a dus in fata oglinzii sa ma admir. Atunci a fost prima mea sclipire, primul meu contact cu mine insami si totodata, intaiul indice al alienarii fata de sine. Am aratat inspre propria mea imagine din oglinda, am inteles ca nu este decat o proiectie si am spus tare: EU. Deci asa aratam, acolo ma aflam, iar de-a lungul anilor am tot incercat sa imi cunosc si sa ma imprietenesc cu eul meu. Ba chiar am incercat sa ii joc poante si imi amintesc ca ma furisam din cadrul oglinzii sperand ca eul meu va aparea fie si numai o clipa mai tarziu.

Crescand, am simtit o nevoie sfasietoare sa fiu compatibila cu eul meu, sa il aduc mai aproape de forul meu personal. Asa ca, in loc sa indrept degetul inspre oglinda, l-am indreptat inspre mine, mai exact, catre inima mea. Aici ma aflam eu de fapt, asta trebuia sa fie. Eu inseamna o fuziune instabila de emotii, trairi, sentimente, care pareau sa se faca ghem la mine in suflet. Dar nu a trecut mult si adultul din mine a invatat brusc ca eul se localizeza de fapt undeva in creier, ceva mult prea vag, daca ar fi sa ma intrebi. A se observa cum pana in momentul de fata nu reusesc sa asociez eul cu corpul meu, le tratez inca ca pe doua entitati separate, dar care imi apartin.

Asadar, daca eul nu poate fi localizat, sa incercam macar sa il intelegem. Cine sunt eu? Sa fiu oare suma tuturor alegerilor mele in viata, asa cum m-au invatat parintii mei, sau schimbul echitabil de gene mostenite, asa cum m-a invatat stiinta? Sunt eu o entitate spirituala a carei izbavire depinde de religia in care am fost crescuta, sau poate doar un cetatean model, un membru activ si de valoare al mediului care m-a format si de care depind?

Sunt eu trecutul meu, prezentul sau viitorul? Toate impreuna?

Sunt eu rezultatul educatiei mele, al cartilor citite, al informatiilor dobandite sau sunt eu individul social, unul dintre mai multi, apogeul reporturilor si relatiilor pe care le-am legat?

Este foarte ciudat cum nimeni nu pare sa cada de acord asupra eului meu, nici macar eu. In registrele publice eu sunt un document oficial, un numar de 12 cifre si un nume: Laura. Pentru familie sunt Liri, fiica, sora, nepoata. Ca membru al acestei comunitati in miniatura, beneficiez de anumite drepturi si privilegii, dar am in egala masura responsabilitati si indatoriri. De aici ‘ma trag’, aceasta este originea mea, singurul inceput pe care mi-l amintesc si la care ma voi intoarce mereu.

Pentru Vlad sunt Laura, jumatatea, partenera, prietenul, camaradul. Elementul alaturi de care eul meu se simte cel mai in siguranta, cel mai lipsit de inhibitii si de prejudecati.

Pentru societate sunt Doamna X, platitor de taxe, cazier curat, indice pentru fondul de pensii. Totodata, o pacoste pentru banci pentru ca refuz sa imi deschid ultimul tip de cont pe care mi-l tot propun.

Pentru prieteni sunt cea care face glume bune –sau macar incearca – iar pentru necunoscuti sunt doar un alt obstacol pe care trebuie sa il evite in drumul lor.

Dar pentru mine insami, cine sunt eu? Raspund la atatea apelative in fiecare zi, plecand de la banalul ‘Laura’, pana la ‘Liri’, ‘doamna x’ si chiar ‘hei, cucoana’, dar adevarul este ca nu stiu cum sa ma strig pe mine insami, nu stiu ce nume sa ii dau eului eu. Se merita macar sa incerc sa il strig sau il iau de-a gata si sper sa ma urmareasca pana la sfarsitul zilelor mele? Dar daca asa stau lucrurile, de ce anumiti oameni au un singur eu in timp ce altii au mai multe? Sa fie oare Billy Milligan o forma evoluata a eului, una in care se scindeaza si asuma noi identitati, pana cand si-o descopera pe cea adevarata, sau sunt eu cea privilegiata, intrucat am macar sansa, ca dupa ce toate mastile si straturile sociale pe care le asum constant, de-acum incontrolabil, sa tanjesc dupa auto-cunoastere, introspectie? Greu de spus, imposibil de ales.

Draga cititorule, daca aceste randuri au resit sa provoace vreo reactie, cel mai probabil este una de confuzie, de dispret sau de indignare. In cel mai fericit caz, va fi fost una de simpatie.

Si desi inteleg perfect, permite-mi un alt moment de sinceritate nuda, dezolanta: eu nu stiu cine sunt. Dar tu?

NOTA: desi impresionata de acest eseu, sora mea a declarat ca nu prea i-a fost de folos pentru proiectul ei. Ii doresc macar sfantul 5, cu promisiunea ca pe viitor voi fi un subiect mult mai docil.