Roman in Anglia – ce inseamna?

Daca aceasta intrebare mi-ar fi fost adresata acum un an si jumatate, inainte sa vin, probabil as fi sovait suparator de mult, as fi cantarit optiunile, mi-as fi facut o cruce repezita si as fi ridicat din umeri a neputinta.
Te rog sa nu faci greseala de a crede ca acum as detine vreun adevar suprem sau ca intr-atat de putin timp am deslusit gradul si viteza de absorbtie al identitatii noastre nationale de catre viata socio-politico-culturala englezeasca, atata doar ca inca ma lovesc de aceasta intrebare, mai ales cand revin in tara. De dragul cronologiei, voi incerca sa impart articolul de fata in trei etape.

Inainte de … minte

Desi am ajuns relativ tarziu pe teritoriu englezesc, documentarea mea ‘serioasa’ a inceput precoce, cam prin clasa a X-a, cand impreuna cu cativa colegi de liceu, cochetam cu ideea de a studia in Anglia. Pe vremea aceea era un lucru aparte, erai crazy si wild, toata lumea voia sa studieze in afara. Iar cand la sfarsitul clasei a XI-a aflaseram deja de anumite programe universitare gratuite, micul nostru grup a luat-o razna. Orice subiect acasa era inutil, superfluu, tot ce conta era sa imi hipnotizez parintii si sa inteleaga cat de important era sa studiez in Anglia, ce turnura incredibila ar fi luat viata mea daca acceptau sa merg. Cat de mandri ar fi fost, peroram eu cu efuziune, daca as fi fluturat in fata lumii diploma de licenta englezeasca, cat de invidioase ar fi fost vecinele de pe scara si mai ales ingamfata aia de Z, pe care parintii o trimiteau la Bucuresti.
La mai bine de un deceniu distanta, oftez a resemnare in fata naivitatii mele de atunci. Acum mi se pare hilar cum colegii mei, la fel de increzuti ca si mine, afirmau cum nicaieri in lume nu se studiaza mai bine ca in Anglia, cum mintile noastre vor vindeca boli incurabile, vor rezolva cazuri imposibile, vor conduce anchete de talie mondiala si vor deveni manageri in cele mai prospere companii din lume. Ceea ce ma socheaza acum este certitudinea pe care o aveam , noi, care nici macar nu eram studenti inca, care nu aveam termen de comparatie, care nu cunosteam conceptul de aplicabilitate al propriei specializari pe piata muncii, si totusi ne simteam indreptatiti sa dezbatem atat de liber pe tema unor subiecte atat de delicate (complet in necunostinta de cauza).
Ca sa scutesc cititorul de suspans inutil, nu am plecat sa studiez in Anglia, desi cativa dintre colegii mei au facut-o, iar dupa cativa ani am putut schimba impresii. Nu ca as vrea sa fiu vulpea care nu ajunge la struguri si spune ca sunt prea acri, dar mi-am terminat studiile unversitare sef de promotie in orasul meu natal, inconjurata de familie si prieteni, am creat legaturi care inca dureaza cu cativa profesori universitari si am invatat despre mine si despre mediul in care ma aflu. Cum de altfel, au facut si colegii mei care au terminat studiile acolo. Asadar, cred ca singurele persoane care pot emite pareri valide sunt cele care au un termen de comparatie, care au experimentat first hand viata in ambele locuri, desi, daca imi permiti, sunt atat de multi factori care pot influenta…
Desi trei paragrafe mai tarziu am realizat ca ma abat de la subiect, tot ceea ce vreau de fapt sa subliniez este cat de putine lucruri stiam cu adevarat, atat despre noi cat si despre ei. Dupa terminarea facultatii si dupa ce deja lucram de ceva timp, am avut ocazia sa imi revad cativa colegi care studiasera in Anglia si sa pun zeci de mii de intrebari. Raspunsurile au fost contradictorii, si daca un lucru este cert, acela este ca am sfarsit prin a fi si mai confuza. In aceeasi zi am auzit de la doi colegi cum englezii sunt o data cei mai entuziasmati, deschisi si muncitori oameni din cati exista, o data cei mai posomorati, rasisti si lenesi. Cum studentii romani sunt fie tratati cu respect, admiratie si egalitate, fie priviti cu scepticism si superioritate.
Inainte de plecarea noastra, am primit sfaturi atat de la oameni care locuiau deja acolo cat si de la oameni care nu trecusera prin Anglia nici macar in vizita. Da-mi voie sa iti spun ca doar unele dintre ele s-au dovedit a fi de oarecare folos, dar prea putin. Permite-mi totusi sa elaborez in partea a doua.

Inainte de plecare

Asa cum am mai mentionat intr-un articol precedent, desi vestea plecarii noastre a fost impartasita unui grup foarte restrans de persoane, a fost imposibil sa evitam anumite sfaturi si comentarii la adresa englezilor. Iata doar cateva dintre exemplele si contra-argumentele extrase din propriile mele experiente:

-‘Evita sa vorbesti romaneste, nu reactioneaza foarte bine cand aud limbi straine.’

Cand avionul deja aterizase iar echipajul de bord facea pregatirile de rigoare pentru debarcare, am simtit cum tricoul mi se imbiba de o transpiratie rece: Anglia. Mi-am scuturat umerii si am inceput sa parcurg cu pas grabit culoarul acela mobil de la usa avionului si pana la intrarea in aeroport (eu mereu ii spun ‘tubul’).
Primul si singurul lucru pe care l-am spus in romana a fost ‘Vlad, Anglia nu miroase ca acasa’ iar privirea suie a lui Vlad a fost interpretata ca aprobatoare. Inainte sa tragi singur/a concluziile, permite-mi sa explic. Adevaratul soc pentru mine a fost sa constat ca Anglia nu miroase a nisip incins, a placinta dobrogeana abia scoasa din cuptor, a blana lui Sneezy, a cuta dintre umar si gat a mamei cand o strang in brate si a soare de August. In schimb, am fost magulita de mirosul imperceptibil dulceag, de fan si de miros de ploaie rece. Nimic rau, doar ca diferit.
Dupa aceea, timp de 2 saptamani, de fiecare data cand ieseam afara din casa vorbeam doar in engleza. Voiam atat de mult sa ma integrez in viata englezeasca, in orasul in care tocmai ajunsesem, incat simteam ca limba engleza este singura punte de legatura, singurul obstacol de infruntat. Nu resuseam sa ma concentrez decat asupra acestui aspect, zaboveam in cafenele sau la magazin doar sa le aud accentul, inflexiunile, expresiile. Voiam sa le invat pe toate, sa le fur, sa mi le atribui. Dupa doua saptamani insa, intr-o sambata seara, Vlad mi-a propus sa mergem la o plimbare prin oras. In timp ce ne faceam drum prin multimea de pe High Street, Vlad s-a oprit, s-a intors catre mine si mi-a spus ‘Opreste-te si spune-mi ce auzi’. ‘Clar nu propriile ganduri’, am raspuns. ‘E o nebunie totala, muzica, targuri, lume peste lume.’
‘Exact, imi spuse el. Si ce auzi mai exact?’ Desi vag iritata de acest experiment, m-am oprit si (pentru prima oara de cand sosisem) am ascultat cu adevarat ceea ce se vorbea in jurul meu. Am zambit si i-am raspuns ‘Orice, dar nu engleza.’ ‘My point exactly’ fura ultimele cuvinte ale lui Vlad inainte sa schimbam in limba romana.
Te rog sa ma crezi ca de indata ce ajungi in Anglia, auzi vorbindu-se in atat de multe limbi staine, incat limba engleza pare a fi doar una dintre ele. Peste tot, in cafenele, in autobuz, in parcuri, un mozaic de sunete necunoscute, accente imposibil de reprodus, un colaj lingvistic atat de placut! Iar noi locuim intr-un orasel, inegineaza-ti ce este in Londra. De atunci si pana acum, consider limba engleza un bun de valoare, un ’asset’ cu ajutorul caruia pot functiona in societate, ma pot intretine si pot obtine lucrurile de care am nevoie (imi vine in minte piramida lui Maslow). In schimb, folosesc limba romana pentru ca este a mea, pentru ca Multumesc, Te iubesc si ‘bibistrocel crocobazugat’ suna mult mai bine in romana decat in orice alta limba. De cuvantul ‘acasa’ nici nu mai vorbesc.
Desi sfatuiesc sa incepi sa vorbesti in engleza cat mai frecvent cu putinta, mesajul pe care incerc sa il transmit este ca nu am intalnit pana acum persoane care sa se simta incomfortabil la auzul unei limbi, alta decat engleza. Asadar, nu vad de ce ar trebui sa o faci tu. Desigur ca exista anumite granite si contexte, dar cred cu desavarsire ca cititorul le-a inteles inca de la titlu.

-‘Sunt rasisti’

Desi pare greu de crezut, inca folosim aceste expresii destul de frecvent, cu destul de multa nonsalanta, si din pacate, de cele mai multe ori in necunostinta de cauza. Inainte sa plec, imi aduc aminte ca una dintre prietenele mele imi spunea ca nu care cumva sa imi admit cetatenia, sa spun ca sunt orice, dar nu romanca. Va spun acum, dupa un an si jumatate, ca nu am facut asta niciodata, si ca nici nu recomand asa ceva. Undeva, totusi, intr-ul cotlon al sufletlui meu, am simit o emotie de nedescris cand ma intrebau de unde sunt in primele zile de lucru la birou, cand toti colegii veneau sa se prezinte si sa ma intrebe de sanatate.
Fara sa mai lungesc povestea si mai ales, fara sa exagerez in vreun fel, de fiecare data cand am spus ca vin din Romania, fara exceptie, am avut parte de una dintre urmatoarele reactii:

  • -‘Aaa’. Si atat. Deseori, insotit de un zambet tamp sau de o stanjeneala vadita. Te rog insa sa nu interpretezi tacerea si ezitarea lor ca pe un semn dezaprobator, ci mai degraba ca unul de pura ignoranta. Nu stiu nimic despre Romania, nu stiu unde se afla, nu stiu ce inseamna un roman. Desi am venit in tara asta intr-un numar considerabil, sunt inca englezi pentru care tu vei fi probabil primul roman pe care l-au intalnit. La inceput, am fost tentata sa cred ca sunt aroganti si ca arboreaza superioritate, dar am ajuns sa inteleg repede ca pur si simplu nu le pasa de unde esti. Sunt atat de ocupati cu treburile lor sau chitibusurile zilnice incat nu stau in loc de cetatenia ta. Pentru ei, a le spune ca esti din Romania este un act constatator, un fel de ‘ok, mi-ai satisfacut curiozitatea, acum inapoi la munca.’
  • A doua varianta (preferata mea): mama, cat de super!, care se poate ramifica la randul ei in ‘Am fost si eu acolo, super loc’ sau ‘Imi doresc de foarte mult timp sa ajung acolo si sa vizitez’. De cele mai multe ori, se lanseaza in cele mai amuzante sau interesante discutii si realizezi cu stupoare ca sunt mult mai bine pregatiti decat te-ai fi asteptat. Este adevarat ca in 99% din cazuri Transilvania sau Vlad Tepes sunt primele lucruri pe care le auzi, dar am intalnit oameni cu adevarat pasionati de cultura si de istoria noastra. Am la munca o multime de colegi care au inceput sa cumpere in mod regulat produse romanesti (in special compot si turta dulce); un coleg mi-a tinut o veritabila lectie de istorie despre comunism si efectele sale in Romania, o alta colega si-a construit propriul arbore genealogic si a descoperit ca este 3% romanca (nu vrei sa stii cat timp am petrecut in fata hartii aratandu-i locurile pe care ar trebui sa le viziteze in tara). Calatorind, am descoperit oameni pasionati de arta noastra –muzica, folclor; in Tara Galilor, complet in afara contextului am cunoscut o fata care mi-a insiruit toate orasele pe care le-a vizitat in Romania (mi-a fost rusine sa recunosc ca erau mai multe decat cele pe care le vizitasem eu). Un fost coleg de-al meu a lucrat in cadrul politiei in tinerete si ne povestea cum a fost in Romania si cum a colaborat cu fortele locale pentru un caz.

Simt ca acest articol ar fi fara de sfarsit daca as insira toate lucrurile absolut incredibile pe care le-am auzit de la ei despre noi. Totodata, as vrea sa mentionez ca eu, personal, nu am auzit niciodata vreo remarca jignitoare la adresa romanilor. Repet, aceasta este strict experienta mea, dar tendinta pe care am remarcat-o merge in doua directii: fie tacere datorata lipsei de informatii fie entuziasm in forma pura urmat de povesti uimitoare.

-‘De ce-ai vrea sa te duci acolo si sa fii sclavul lor?’

Cu toate ca simt cum ma repet, acesta afirmatie intra in categoria celor spuse (de cele mai multe ori) in necunostinta de cauza. Daca intr-adevar aceste vorbe pleaca de la o experienta neplacuta, nu pot decat sa imi exprim regretul alaturi de convingerea ca oricine ar fi, cu siguranta nu a zabovit prea mult in acele conditii si ca a a luat cea mai buna decizie posibila inspre o remediere a situatiei.
Dar sa tai elanul unei persoane care doreste un nou inceput (indiferent ca este Anglia sau alta tara), cu atat mai mult cu cat tu personal nu iti bazezi argumentele pe o poveste reala, traita de tine, imi pare un gest egoist si cumva, nedrept.
Bazandu-ma tot pe propria experienta, as vrea sa mentionez un singur episod care sper sa evidentieze exact opusul conceptului de roman subjugat de catre alte comunitati. Acum aproape un an de zile, compania pentru care inca lucrez a trimis un email general, anuntand toate departamentele ca se pun la bataie 6 oportunitati de promovare. Am fost absolut impresionata cand un val de colegi s-au prezentat la biroul meu si m-au incurajat sa aplic; ba mai mult, sa ma si ajute cu redactarea prezentarii astfel incat sa se asigure ca intreg continutul respecta standardele englezesti (subiect abordat intr-un articol precedent referitor la CV). A nu se intelege ca doar eu am beneficiat de aceste incurajari, ci intreg grupul de aplicanti. Aleg sa cred ca pana in prezent, acea imagine ramane printre cele mai dragi si intime referitor la experienta in Anglia.

Ce inseamna, asadar, sa fii roman in Anglia?

Exact ce inseamna sa fii roman in orice alta tara sau chiar in Romania: ceea ce vrei tu sa insemne. Poate fi inceputul unei noi aventuri sau poate avea permanenta timpului. Poate fi un motiv de mandrie, de succes sau poate ascunde o nemultimire, o profunda dezamagire care indeamna la schimbare. Poate fi prima incercare, a treia, a cincea sau ultima. Poate fi acasa sau doar o casa temporara. Poate fi tranzitoriu sau permanent, libertare sau ingradire, voce sau tacere, pasiune sau drama. Orice, atata timp cat realizezi ca tu detii controlul. Poate fi cetatienie si atat, identitate singulara sau colectiva, istorie scrisa de altii sau creata de tine. Poate fi ingenios sau repetitiv, creativ sau lipsit de ambitie, traditional sau neconventional, pumn de fier sau brate deschise. Orice, atat timp cat ramai fidel si sincer propriei tale persoane, cat libetatea ta nu o afecteaza pe a celorlalti, cat intelegi ca orice actiune atrage asupra sa o serie de consecinte care se rasfrang atat asupra ta cat si a celor din jurul tau. Poate insemna asumarea responsabilitatii asupra propriilor fapte sau negarea lor in detrimentul maselor, lupta sau capitulare.
In esenta, a fi roman inseamna a fi tu insuti / insati prin excelenta.

Nota de final:

Desi nutresc convingerea ca cititorul a inteles mesajul prezentului articol, doresc sa mentionez urmatoarele, ca o completare a celor de mai sus:

  • Nu incurajez si nu sunt in favoarea plecatului din tara in egala masura in care nu incurajez si nu sunt in favoarea ramasului in tara. Consider ca aceasta decizie/ proces este mult prea personala pentru a putea fi ridicata la rangul de certitudine.
  • Desi articolul de fata dezvaluie exemple cu caracter pozitiv, a nu se intelege ca experianta vietii in afara este lipsita de dezamagiri, nedreptate, incercari esuate si nemultumiri, iar cei care au ales-o cu mult inaintea mea cu siguranta stiu mai bine. Respectul meu ii insoteste la tot pasul atat pe cei care au plecat cat si pe cei care au ramas.
  • Daca aceste randuri destul de stangaci scrise spera sa transmita un mesaj, acela ar fi cat de putine ceritudini detinem cu adevarat atat noi despre englezi si cat si ei despre noi si cu cata usurinta am lasat generalizarea si miturile sa umple golul acestora. In egala masura, ele se adreseaza tuturor celor care inca sovaie, rosi de dubii si de vinovatie, intrebandu-se daca fac alegerea corecta. Sunt aici sa va spun ca din pacate nu exista raspuns concret (cat de usor ar fi fost) si ca experienta familiei, prietenilor, vecinilor sau datatorilor cu presupusul nu poate inlocui (cel putin nu pentru mult timp) valul de emotii si tumult –nu ale lor, ci ale tale.
  • Am vazut cum a fi roman este o piedica pentru unii, o rampa de lansare pentru altii si cred din tot sufletul ca trebuie sa intelegem ca mai presus de a fi roman in Anglia ar trebui sa domine calitatea de a fi om oriunde, ca reusita sau esecul nostru depinde in cea mai mare parte de noi insine. Restul, aleg sa il atribui dramului de noroc care, intr-un mod absolut inexplicabil, leaga toate aceste amanunte intr-un manunchi numit viata.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s