Ii spun scrisoare pentru ca altfel nu stiu cum sa o numesc. II spun scrisoare din mandrie, vina, rusine si lasitate – nu stiu cum altfel sa denumesc acest articol, poate doar un omagiu mut pentru cei ramasi acasa, in urma.

Aceste randuri se adreseaza tuturor celor care au ramas in tara din propriile lor motive, dar de cele mai multe ori pentru a ne oferi noua, celor plecati, un motiv sa revenim acasa, sa numim acasa pamantul pe care il lasam in urma. Se adreseaza tuturor celor care au incurajat decizia de a pleca, desi sufletul lor nu cunostea alinare in momentele acelea; le multumesc pe aceasta cale pentru ca au inteles cat de important era ca acest pas sa fie facut in acel moment si nicio clipa mai devreme sau mai tarziu. Se adreaseaza tuturor celor care au iertat egoismul nostru alimentat constant de impresia ca este incomparabil mai greu pentru cei care vin intr-o tara/ intr-un loc nou, care au de infruntat noi provocari si care trebuie sa se adapteze la un mediu cu totul nou – poate ostil, poate prietenos.

Nu cred ca am realizat pana acum reala povara a plecarii noastre; faptul ca cei dragi noua trebuie sa se impace cu absenta noastra, cu absenta ta. Coltul din dormitor in care obisnuiai sa iti arunci hainele murdare – acum, raftul cu carti. Cana de cafea cu simbolul tau zodiacal acum folosita de un Varsator, gramajoara de fire de par pe care ti le smulgeai in timp ce invatai pentru examenul de BAC acum, doar praf anost si innecacios. Locul tau de la masa din bucatarie, de pe canapea, pantofii tai din hol, franturile de momente in care alergai prin casa cu periuta de dinti in gura incercand sa iti faci geanta pentru facultate, acum gol. Mirosul parfumului tau, al noului sampon pe care l-ati cumparat impreuna, al hainelor proaspat scoase de la spalat, rasetul tau, vocea ta rasunand intre peretii copilariei tale, acum tacere. Liniste, inertie, gol.

Acest articol se adreseaza tuturor celor care se lupta cu absenta celor plecati zilnic, care ii poarta povara cu mandrie si fericire, celor care au sacrificat propria lor fericire pentru a o vedea realizata pe a noastra. Pentru toti parintii, fratii, surorile, bunicii, prietenii care renunta la orice alt proiect doar ca sa te vada marti seara la opt jumatate seara pe WhatsApp pentru ca doar atunci poti tu, care iti ascund in pachetele trimise, pe langa cafea, palinca si medicamentele pe care doar in tara le gasesti, lacrimi uscate si iubire neconditionata. Pentru toti cei care isi iau concediu doar atunci cand vii tu in tara, care stau la dispozitia ta si care incearca sa faca imposibilul ca tu sa te simti bine primit, sa te simti acasa. Pentru ca adevaraul este ca nu realizam asta. Suntem atat de de coplesiti de propria viata, de propria oboseala, incat mersul acasa devine un eveniment tot pentru noi, cand de fapt, ar trebui sa fie pentru ei. Suntem atat de absorbiti de experienta vietii in afara incat primim cu o oarecare pasivitate si mandrie – daca imi permiteti – aceste ofrande asternute la picioarele noastre cu multa grija. Se adreseaza celor care petrec Revelionul de doua ori, datorita diferentei de fus orar. Parintilor, bunicilor, matusilor care au cedat presiunii si s-au adaptat nu doar tehnologiei ci si unui stil de viata absolut diferit: cum atlfel iti explici ca masa de Craciun nu poate avea loc fara tine, chiar daca sub forma unei tablete sau unui telefon bine plasat pe masa, ca asculti Invierea live in timp ce tatal tau ridica telefonul in aer ca sa poti auzi mai bine vocea preotului, ca ‘Multi ani traiasca’ se canta in timp ce tu faci weekend overtime si trebuie sa te ascunzi intr-un birou, ca retetele care odata se transmiteau prin scrisori sau carnetele vechi mostenite de la bunici sau mame iti sunt acum trimise prin email.

O voi spune acum, o data si nicio alta data: reintoarcearea in tara este o experienta duala. Emotia simtita atunci cand cobori din avion si pasesti pe pamant romanesc, plamanii pe care ti-i umpli de aer, privirea pe care i-o arunci partenerului ca sa iti confirmi ca nu ti se intampla doar tie, revistele in limba romana pe care le vezi in magazinele din aeroport, placinta cu branza mancata pe fuga in parcarea banzinariei de pe autostrada. Apoi, inima isi accelereaza ritmul caci, pe masura ce autocarul se apropie de casa, recunosti supermarketul de la intrarea in oras, cartierele, blocul in care sta Silvia, teatrul, tarabele din piata centrala, parcul. Si apoi, o anume straduta, un anume bloc iti taie rasuflarea cu totul: ai ajuns acasa. Vezi in timp ce tarai dupa tine geamantanul, care acum pare ca te incetineste mai mult ca niciodata, parcarea din fata blocului cu masina domnului Petrescu (Dacia gri veche de cand lumea, unde te adunai seara cu prietenii ca sa depanati povesti iar domnul Petrescu arunca nenumarate cani cu apa de la balcon si va ameninta cu politia), sarmele din fata blocurilor de care atarna rufe chiar si la prima raza de soare, cainele scarii care desi te recunoaste, este prea batran sa mai iasa din cusca lui asa ca amusina aerul si isi linge botul in semn de recunoastere dar si de neputinta totodata. Aerul miroase a detergent proaspat, a frunze arse de soare si a copilarie. Surprinzi vag aerul marii si sufletul incepe sa raspunda chemarii.

Cumva insa, incepi sa vezi diferente acolo unde inainte totul parea normal. Observi cu stupoare cum alimentara din colt a fost inlocuita de un centru de reparat telefoane, cum in fata blocului din capatul strazii au varuit fatada, cum doamna Dinu nu te mai recunoaste acum si iti raspunde cu reticenta la salut, cum in drum spre apartamentul familiei tale arunci o privire fugara panglicii negre deasupra apartamentului 82 de la etajul 2 – si cumva, printre atatea lucruri schimbate, oameni si locuri care vin si pleaca, pentru o fractiune de secunda iti trece prin minte un gand infiortator: este oare cu putinta ca nu locurile sa imi para diferite ci eu sa fiu diferita? Este intr-adevar posibil ca toate aceste noi descoperiri care par ca ma trateaza cu o distanta calculata si cordiala sa nu fie altceva decat reflexia mea, ca o pictura frumoasa pe care sufletul o inregistreaza doar pe moment? Dar nu apuci sa zabovesti prea mult asupra acestor intrebari caci ai ajuns in fata usii, ai ajuns acasa. Intinzi mana spre sonerie dar te opresti la jumatatea drumului si o tii asa, suspendata in aer. O emotie teribila ti-a cuprins tot corpul: cum poate o bucata de lemn pe care scrie numele familiei sa te blocheze in asa hal? Dinauntru se aude aparatul de radio pornit pe Rock.fm : AC/DC – TNT. Inseamna ca tata este in bucatarie, probabil termina ultimele pregatiri pentru mancare (stie ca vii dupa drum lung si ca trebuie sa stai la masa si sa ciocnesti un pahar de visinata facuta de el). O striga pe sora mea si o roaga sa puna castronul cu salata pe masa – ea ii raspunde ca vine intr-o secunda si inchise usa. Mama este pe hol, da cu mopul. Aud sunetul apei pe gresie, miscarea stanga–dreapta si apoi sunetul apei care se scurge in galeata. E atat de aproape de usa incat aproape ii pot auzi respiratia.

Iar eu stau de partea cealalta a usii, complet nemiscata, pandind din umbra ca o lasa, cum se desfasoara viata acestei familii, familiei mele si ma rog ca, odata ce usa se deschide, sa nu ma prabusesc la picioarele lor in lacrimi, cerandu-le iertare si spunandu-le cat de mult ii iubesc. Pentru ce? Pentru tot. Dar cand usa se deschide si ochii mei obositi intalnesc privirea mamei, inteleg ca stiu deja. Au stiut dintotdeauna. Ma reped in bratele lor si imi inund fata in cuta dintre gat si umar a fiecaruia, unde gasesc alinarea pe care sufletul meu o cersea de atata timp in tacere si imi repet printre lacrimi: ‘Sunt acasa.’

Initial, am crezut ca acest articol va fi o scrisoare. Acum realizez ca este o frantura din sufletul meu.

Multumesc,
L.