Cum decizi să pleci din ţară? – partea I

Nu decizi niciodată cu adevărat, nu este din punctul meu de vedere ceva ce vine spontan, cu o desăvârşită naturaleţe din tine, ceva care te împinge de la spate şi care te face să zâmbeşti noaptea în timp ce îţi treci mental în revistă planurile vieţii tale până în momentul acela. Nu, pentru mine cel puţin a fost o decizie de lungă durată, care a stat la macerat până când aproape a putrezit în propriile sucuri, o decizie de pipetă pentru că fiecare picătură scursă storcea toată seva vitală atât din experienţa ce avea să se înfăptuiască cât şi din mine şi tot ce era bun în jurul meu. Am rumegat-o ca pe tutun, dar fără să îi simt cu adevărat savoarea îmbătătoare, aroma intensă care te inundă în trepte, gustul amărui-dulceag care îţi intră în gingii, care îţi desfundă nările şi care îţi îmbracă limba într-o haină de uşoară anestezie, de amorţeală plăcută. Am mestecat-o cu bestialitate, am ascuns-o sub limbă, am scuipat-o de cele mai multe afară ca mai apoi să o iau de pe jos şi să o bag aşa murdară cum era înapoi în gură, am plimbat-o cu limba de pe o falcă pe alta, am trântit-o de cerul gurii pentru ca la sfârşit să o muşc cu ură şi să o sfâşii în fâşii subţiri între canini. Am înghiţit-o cu noduri, am simţit-o cum îmi rămâne în gât, cum îmi blochează esofagul, cum mă zgârie pur şi simplu şi cum îmi frânge corzile vocale, iar la sfârşit a trecut direct în mine, în sistemul meu. Am auzit doar un “pleosc”, pesemne a căzut precum un bolovan în stomacul meu. Dar odată înghiţită, am simţit că de acum încolo va rămâne acolo, ca o parte distinctivă din mine, ca un organ vital ale cărei fibre pulsânde nu vrei şi nu trebuie să le smulgi. A prins rădăcini în mine, a crescut în mine, s-a ramificat în limfa mea, la început că o formă de viaţă extraterestră, pe care corpul, mintea şi sufletul meu au recunoscut-o imediat ca pe un intrus şi au făcut efortuzi epuizante să o înlăture, să o scoată afară, apoi ca pe un apendice al firii mele. Corpul a fost primul care s-a lăsat convins, sau păcălit, nu ştiu încă cum să numesc procedeul, căci corpul este mereu cel mai uşor de indus în eroare. Senzaţiile, ca şi accepţiune psihologică, sunt cele mai înşelătoare mecanisme ale corpului, astfel că al meu nu a reprezentat nicio excepţie şi a acceptat-o fără să opună la final prea multă rezistenţă. Mintea, ceva mai greu de convins, a ridicat câteva bariere instinctiv şi s-a ascuns în spatele întrebărilor, cea mai rezistentă fiind “de ce”. Stătea acolo arogantă, în perfectă siguranţă în spatele de ce- ului, cu un zâmbet persiflant şi cu convingerea fermă că nimic şi nimeni nu va putea vreodată să treacă dincolo. Dar, cu doar puţin spirit de aventură şi câteva tertipuri pe care de altfel şi părinţii le folosesc în a-şi recompensa odraslele, mintea a început să transpire, să se înmoaie, să se îndoaie, până când a cedat cu totul, moale ca un burete. Sufletul însă, fortăreaţa de nepătruns, a rămas implacabil. Nu s-a clintit din loc, şi, simţind iminentul pericol, barierele care deja se frânseseră, a refuzat cu încăpăţânare să accepte şi a tras imediat zăvorul. Şi aşa a rămas, cu uşa trasă. Ca un martir al bunei-credinţe, şi-a purtat durerea în tăcere şi singurătate, învelit în nenumăratele straturi de pânză subţire ale coconului pe care l-a ridicat. Nimic nu intră, nimic nu iese. Niciun pericol de contaminare, mediu steril în care sufletul pluteşte precum fătul neformat în placenta mamei. Perioada de gestaţie a sufletului, de formare. De renaştere.

Şi apoi pleci. Ajungi la destinaţie, şi plângi. Mult. Dar încet-încet, sufletul se descreţeşte, se destinde că un mâţ somnoros, devine curios şi pentru prima dată, se aude prima crăpătură. Iar de atunci acolo, nu face altceva decât să descopere şi să se lase descoperit…

2 Comments Add yours

  1. Ana E says:

    Draga mea, m-am regasit in ceea ce ai scris. Asa este, sufletul este cel care nu va ceda niciodata. Cu asta te lupti si asta te doboara in final.
    Eu sper sa gasim putere sa mergem mai departe si sa nu ne lasam destramati si daramati de greutatile din jur.
    Iti voi citi cu placere postarile si sunt sigura ca vei scrie frumos pentru sufletele noastre.

    Like

  2. vlaurablog says:

    Ma gandesc ca a facut bine totusi ca s-a ferecat in spatele incapatanarii. Si-a pastrat viu ce mai avea ramas din inocenta, a luptat aprig pentru ea, o merita.
    Ce de obicei, cuvintele tale ma rasfata. Multumesc pentru incurajare.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s