Hotărârea de a veni în Anglia a fost (și rămâne) una dintre cele mai dificile pe care le-am luat vreodată. Cel puțin, până acum. Când a plecat Vlad prima dată, pe 18 februarie (îmi este cu neputință să uit această zi), lucrurile păreau cumva dacă nu simple, cel puțin naturale. Cu câteva luni înainte discutase cu băieții (prietenii noștri din Anglia) și se tatonase terenul. Îmi aduc aminte că au avut chiar o întrevedere pe Skype ca să stabilească termenii și condițiile unei potențiale șederi la ei, ședință ce s-a încheiat cu un mail care includea punctele principale atinse de-a lungul discuției. Fără să vreau, am asociat acest eveniment cu o ședință pe care șefa mea de la birou o convocase cu noi, cei trei formatori, și la sfârșitul căreia ne-a parvenit tuturor, în decurs de 30 de secunde de la plecarea noastră același mail, intitulat dacă îmi aduc aminte bine “minuta riunione ….” urmat de dată. Am înțeles atunci, întorcăndu-mă la plecarea lui Vlad, că avea să fie o treabă serioasă, cu reguli de respectat și granițe care nu puteau fi trecute, și cumva, în adâncul sufletului meu, mi s-a părut cel mai corect lucru. O prietenie nu este întotdeauna permisivă, uneori limitele ei sunt punctele noastre cardinale, cele care ne apropie cel mai mult.

După această conversație la care nu am vrut să particip, lucru care l-a înfuriat pe Vlad, a urmat însă o perioadă de tăcere, discret voalată de rutina casei noastre și de muzica de pe RockFm. Evitam instictiv amândoi să vorbim despre asta, întrucât știam ce avea să implice (știam un rahat, adevărata poveste aveam să o descoperim mai târziu; pe vremea aceea habar nu aveam ce avea să implice de fapt). Asta până când, într-o seară, Vlad a ajuns acasă mult mai târziu decât de obicei, cu obrajii crispați și ochii de un gri închis, aproape negri, tulburi de atâta îngrijorare. Când i-am văzut chipul frumos brăzdat de liniile severe și apăsate, am tras aer în piept și am închis ochii preț de o clipă. Atât, numai o clipă de răgaz. I-am deschis apoi, l-am fixat cu privirea și singurul lucru pe care l-am spus a fost “Ce s-a întâmplat?”, întrebare de altfel complet inutilă, căci răspunsul era evident, și dacă nu, cu siguranță intuibil. Fără să spună o vorbă, s-a așezat pe scaun în bucătărie, a scos telefonul din buzunar și l-a pus pe masă, lăsându-mă să deduc singură de pe urma înregistrării vocale. În timp ce ascultam cum directorul postului de televiziune anunța vremuri grele de acum încolo (de parcă până atunci mersese totul ca pe roze), Vlad a luat-o pe Sneezy în brațe și o mângâia patern, nelăsându-mă însă o clipă din priviri. Voia cu orice preț să îmi vadă reacția, fiecare gest, fiecare silabă nerostită, fiecare cuvânt înghițit în sec, totul. Pe măsură ce auzeam că urmează din nou o perioadă în care nu vor primi salariile (ținea să mentioneze că nu știe cu exactitate data în care vor primi măcar salariul de luna trecută, ca să nu mai vorbim de cel din luna în curs), am simțit pe șirea spinării un șarpe târându-se cu solzii aceia inumani, care mă zgâriau și îmi făceau pielea să se strângă toată, cât mai în ea, cât mai în minic. Frică. Am început să tremur de-a dreptul la gândul lipsei banilor și a grijilor care deja planau deasupra noastră și am rostit cea mai tâmpită replică pe care puteam să o spun în acea condiție: “Asta înseamnă că trebuie să pleci”. Atât, nici măcar nu am lăsat posibilitatea unei alte alternative, sau măcar să fiu deschisă la minte și să accept că există și alte locuri de muncă. Nici măcar nu am luat în calcul șansa că acea previziune a directorului să fie în fond și la urma urmei una nefondată și să-și primească bieții oameni bănuții înapoi mai repede decât era prevăzut. Nu, eu nu am văzut decât drumul acesta, vehement și irevocabil. Astfel că, începând cu prima jumătate a lunii ianuarie până la efectiva plecare a lui Vlad la jumătatea lui februarie a fost o tortură continuă pentru amândoi, și asta pentru că, lipsei banilor care ne afunda în datorii și ne făcea din ce în ce mai irascibili, se adăuga elementul plecării, al despărțirii, care săpa gropi adânci în sufletele noastre.

Cred că această lună a fost cea mai tâmpită din toată viață mea, ca și experiență de cuplu mă refer. Voi oferi mai multe detalii pe parcurs, dar una dintre prietenele mele care s-a confruntat cu aceeași situație cu doar câteva luni înaintea mea a comparat experiența cu moartea unei persoane dragi bolnave. Pe de o parte, spunea ea, ai face orice că să ții respectiva persoană lângă tine cât mai mult timp, ai sufoca-o cu toată dragostea și atenția ta, cu brațele tale calde și cu devotamentul tău, ai face orice, absolut orice, să prelungești fiecare moment trăit împreună pentru că știi că altul s-ar putea să nu mai vină.

Dar, în același timp, într-un cotlon plin de mucegai și de straturi de praf, de vălătuci de pânze de păianjen, în cel mai obscur ungher al sufletului tău, acolo unde nici măcar pe Dumnezeu nu îl primești, sper ca suferința celuilalt să se termine cât mai curând și să se fie liber. Te urăști pentru aceste gânduri în colțuri, boante și strâmbe, atât de meschine încât nici măcar vocea aceea din capul tău, care dă glas fiecărui gând sau fiecărui rând citit, nu te bagă în seamă și te tratează cu tăcere. Nu știu dacă aș merge atât de departe încât să fiu complet de acord cu prietena mea, dar un lucru este sigur: prezența omului de lângă tine devine mai dureroasă decât potențiala lui absență. Zic potențială întrucât, repet, habar nu aveam ce avea să mă aștepte șase luni fără Vlad lângă mine. Aș completa în același timp și remarca prietenei mele, afirmând că nu suferința celuilalt vrem de fapt să o curmăm, ci pe a noastră. De aceea nu împărtășim cu nimeni aceste gânduri, nu le acceptăm nici măcar noi înșine și ne minunăm cum de am putut măcar să le încropim în materia noastră cenușie. Nu pentru că sunt prea intime, omul nu știe ce este aceea intim, nu păstrează nimic doar pentru el, împarte tot ce are cu cel puțin o persoană, ci pentru că ating paroxismul egoismului, pentru ca ne-am pune singuri în cea mai josnică lumină, ne-am scoate până și ultima mască de decență și am fi complet vulnerabili, complet deschiși către cei din jurul nostru. Deci nu este rușinea cea care ne scuză, este mult prea prezentul simț al auto-conservării.

Dar, cum aparent mie îmi lipsește așa ceva, voi spune acum clar și răspicat că îmi doream ca Vlad să plece ca să nu mai sufăr. Este o prostie în fond și la urmă urmei să afirmi așa ceva, căci cum ai putea să suferi știind că omul pe care îl iubești mai mult decât viața însăși este lângă tine și va mai sta o perioadă de timp, îndeajuns încât să îi spui tot ceea ce poate ai amânat sau ai omis voluntar atâta vreme? Situația devenise însă atât de tensionată în cazul meu, încât cu câteva săptămâni înainte de plecare, într-un moment de nebunie totală, i-am aruncat lui Vlad în față că dacă aș putea, l-aș sui chiar în momentul acela în avion că să nu îl mai văd. Mă minunez și în ziua de astăzi cum de omul acesta a avut atâta răbdare, stăpânire de sine și bunătate încât să nu îmi cârpească un dos de palmă chiar atunci, pe loc. Nesimțirea de care dădusem dovadă nu avea limite, nu îi spusesem niciodată ceva atât de dureros, și totuși el m-a iertat pe loc.

Nu aș ști să explic în termenii convenabili ai atenuării acel fenomen, dar tind să cred că de fapt era un mecanism de auto-apărare acela, un sistem prost gândit de către conștient, dar bine aplicat, ca să ne asigure continuitatea. Știam că o să mă doară foarte mult absența lui Vlad, și cumva tocmai prezența lui îmi amintea de cât de mult îmi va lipsi, de cât de dureroasă va fi despărțirea. De fiecare dată când mă uitam în ochii lui vedeam doar momentul în care va ieși pe ușă și nu îl voi mai  vedea preț de nu știu câte luni, și nu puteam accepta asta. Nu fusesem niciodată separată de el, trăiam unul pentru celălat și unul prin celălat, împărtășeam o relație parazitară extraterestră (mai ales unilaterală din partea subsemnatei), o conexiune  pe care doar gemenii o împărtășesc. Nici nu concepeam în realitate o asemenea profanare a cuplului, dovadă că în rarele noastre discuții anterioare despre a ne face o viață în străinătate nici nu se luase măcar în treacăt posibilitatea ca vreodată unul să plece înaintea celuilalt. Așa că, pe undeva anticipam (credeam că anticipez, în realitate intuiam vag de tot) durerea pe care o voi resimți și doream să scap de ea cât mai repede. Într-un fel imposibil de descris, mă durea  prezența lui Vlad tocmai pentru că nu știam, eram incapabilă să o gestionez temporar, fiind obișnuită cu permanența ei. Nu știam pur și simplu cum să mă bucur de Vlad pentru trei săptămâni înainte de plecare, când o făcusem mai bine de șase ani fără să îmi fi pus vreodată această problemă.

Destin sau nu, karma sau binecuvântare, cu fix o săptămână înainte de plecare, primesc un telefon de la șeful HR România, un anumit F, care îmi spune că în câteva zile plecăm la București pentru un nou proiect și că vrea neapărat să fac parte din echipă. Am rămas blocată la telefon și l-am întrebat dacă vrea atunci un răspuns, întrucât aș prefera să mă consult mai întâi cu cei de acasă și după aceea eventual să revin cu o confirmare. O greșeală tâmpită, dacă mă întrebați pe mine, pe care v-aș recomanda să nu o repetați dacă vreodată întâmpinați vreo situație similară. În fond și la urma urmei, ce ar putea să zică familia? Nu te duce?! Să fim serioși și realiști măcar pentru o secundă și să acceptăm că astfel de propuneri pot influența pozitiv sau negativ imaginea individului în interiorul companiei și că nu are rost să dai cu bâta în baltă pentru o replică atât de stupidă. Cu atât mai mult cu cât era vorba strict de câteva zile, nicidecum de luni. Vădit deranjat de răspunsul meu, F îmi răspunde că ok, pot reveni cu un telefon, dar cât mai repede, ca să știe pe cine să ia în locul meu în cazul în care refuz. Înainte să închidă, îmi subliniază totuși că speră să pot veni. Îl sun pe Vlad și îl rog să mă aștepte în fața clădirii după muncă, că să pot vorbi direct cu el.

Problema era că Vlad avea deja biletul luat pentru 18 iar plecarea mea ar fi fost pe 14, ceea ce nu ne dădea certutidinea faptului că m-aș fi întors la timp ca să îl pot vedea. Am acceptat totuși să plec și  cred până în ziua de azi că a fost cel mai sănătos lucru pe care l-am putut face pentru amândoi. Nu cel mai bun, atenție. Cel mai sănătos. Cele patru zile petrecute în București, lucrând peste zece ore pe zi m-au îndepărtat de gândul plecării lui Vlad. Epuizarea fizică și atenția  pe care trebuia să o mențin preț de fiecare clipă la muncă mă făceau să ajung la unu noaptea  în camera mea micuță dar  elegantă de hotel și să mă trântesc în patul matrimonial de una singură, gândindu-mă că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea de acum încolo. Și așa a fost, acele zile au reprezentat antrenamentul ideal, precursorul multelor luni de dormit singură.

Tot universul a vrut ca proiectul să se termine în timp util, astfel că pe 18 februarie la ora 20:30 trenul dinspre București ajungea în Constanța la timp, fără nici măcar un minut de întârziere. Câteva ore mai târziu, Vlad avea să iasă pe ușa apartamentului 21 cu două valize, zgribulit și palid, schimonosit de atâta emoție, iar eu aveam să mă trântesc în pat îmbrățișându-i perna, adormind rugându-mă să treacă timpul cât mai repede. Ce stupid! Cât de naiv…!