Jurnal de pe mal – partea I

Nu că aş fi vreo jucătoare de table (de fapt, nu cred să fi existat în arhivele acestui joc înfrângeri mai demne de milă şi compasiune decât ale mele. Cred că sunt singurul jucător care imediat ce arunca zarul, lua piesa şi număra cu voce tare, ca să accentueze parcă ridicolul, spaţiile peste care trebuia să sară). Tot ce ştiu (şi sper să nu insult pe nimeni cu foarte insipidele mele cunoştinţe) este că “poartă-n casă” înseamnă că eşti protejat şi că adversarul nu te poate elimina din joc. În cazul meu, cele 6 luni din 6 au transformat uşa de la intrare într-o poartă de fier, roasă de rugina frustrărilor mele, mâncată de viermii auto-învinovăţirii şi zgâriată de ţepii ascuţiţi ai insomniei acute, poartă dincolo de care nu prea a călcat picior de om timp de 3 luni.

Am ales în cele din urmă să împart această perioadă în două etape întrucât, nu ştiu dacă natura însăşi cere simetrie sau dacă se bazează pe un neclintit principiu al echilibrului, dar dacă primele 3 luni le-am blestemat în singurătate şi am avut casa doar pentru mine, să o bântui şi să o cutreier dintr-un cotlon în altul, să mormăi nopţile şi să colind camerele în speranţa pierdută că poate Vlad se află în spatele şifonierului sau poate sub cadă, următoarele 3 luni le-am împărţit cu o dragă prietenă şi camaradă de suferinţă.

Cei care mă cunosc foarte bine  (îndeajuns de bine cred că este termenul propice) ştiu că pentru mine scrisul este mult mai lesnicios decât orice altă întreprindere. Este cumva ciudat, întrucât toate joburile pe care le-am avut până acum s-au bazat pe comunicarea verbală constantă şi pe contact direct permanent cu interlocutorul meu. Vorbesc singură sau în public, cu directori şi manageri străini, cu pisica mea când mi se pare că aud un sunet de neelucidat în casă, cu doamna drăguţă din piaţă care îmi alege mereu cele mai frumoase şi proaspete legume, cu oamenii de la curs, cu clienţii mei cărora nu mă plictisesc niciodată să le explic aceeaşi procedură încă o dată, şi-ncă-o dată. Vorbesc cu ei şi le vorbesc lor, pentru ei, şi fac asta cu toată dragostea şi devotamentul de care dispun ca fiinţă, cu toată esenţa mea de om. Dar în rarele momente când îmi vorbesc mie, când şed în faţa mea şi încerc să încropesc primul gând, primul cuvânt, când mă uit disperată prin toată agoniseala mea şi văd că nu am mare lucru, aleg să îmi scriu. Aşa comunic cel mai bine cu mine însămi, aşa mă înţeleg cu adevărat şi pe deplin, mă ocărăsc aspru şi învăţ să mă iert în acelaşi  timp. Şi, cumva, de-a lungul celor 6 ani de prietenie cu Vlad cărora li se adaugă încă 6 ani jumătate de viaţă de cuplu am înţeles că aşa îi vorbesc şi lui cel mai uşor. Cu siguranţă cele mai înţepătoare certuri ale noastre, unele dintre ele prevestitoare de despărţire, au pornit de la gura mea nătângă şi şleampătă. Dar, urmând principiul vaselor comunicante, cele mai înălţătoare declaraţii de dragoste, cele mai pasionale cuvinte şi trăiri s-au născut prin sutele de scrisori, mesaje lăsate pe facturi neplătite, sms-uri date de pe un telefon pe care nu ştiam să umblu, rime încropite pe meterialele de la cursuri sau pe testele cursanţilor mei, maxime spontane scrise pe lista de cumpărături pe care i le-am ascuns sub pernă, sub farfurie, în ghiozdan, în buzunarul gecii  de piele, sau pe care pur şi simplu i le-am pus în palmă odată cu mozaicuri  din sufletul meu. Dovadă că, deşi vorbeam cred zilnic la telefon, pe Skype, pe Whapp şi pe alte drăcovenii pentru care am nevoie de un curs for dummies, nu am reuşit să îi redau în niciuna din aceste tentative tehnologice fidel şi corect starea mea, nici măcar contururile ei. Cred că tot ce am putut face a fost să bâlbâi nişte povestioare plictisitoare şi pasagere din viaţa mea de toate zilele din perioada aceea, să repet ca un disc zgâriat clişee de tipul “mi-e dor de tine”, “mult a fost, puţin a rămas”, “o să fie bine” etc şi să plâng, ceea ce ducea de cele mai multe ori la încheierea conversaţiei. Nu am îndrăznit să îl întreb pe Vlad ce părere a avut cu adevărat despre mine şi comunicarea mea cu el în primele 3 luni, şi nici nu am să îl întreb întrucât îmi este mie ruşine de “prestaţia” mea şi de stângăcia evidentă, nuanţată de faptul că nu ştiam cum să comunic cu el pe Skype. Ştiam să vorbesc cu el, asta e clar, deşi pe alocuri, nici asta nu îmi ieşea tocmai ca la carte, dar să comunic, nu.  Ştiu că poate trece drept o replică răsuflată, dar în anii noştri de cuplu, comunicarea a reprezentat un element esenţial de supravieţuire şi de continuitate, de creştere şi de evoluţie, alimentat constant de către respectul mutual.

Iar acum eşuam lamentabil, limba mi se încleşta şi zăcea că o bucată de lemn, inertă, plictisită, incapabilă să articuleze măcar un cuvânt. Cât de dureros a fost să descopăr că ceea ce aparent mă definea atât ca individ cât şi ca formator, poate singura mea calitate cu adevărat demnă de luat în calcul la mine, se ducea acum pe apa Sâmbetei cu viteza năucitoare a unui fascicul de lumină, devenea vid, tăcere.

Aşa că am decis să fac ceea ce cred că ştiu cel mai bine, singurul lucru care îmi rămăsese de făcut, singura salvare a mea personală şi a cuplului. I-am scris. 3 scrisori, câte una pe lună, sub forma unui album rock best of (sau worst of în anumite cazuri personale). Am ales să numesc seria celor 3 scrisori “jurnal de pe mal”, pe care, recunosc, cu teamă dar touşi cu inima deschisă le împărtăşesc cu voi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s