24 Septembrie 2017. Pentru MZ, care astăzi s-a stins din viață. Regret nespus că nu am putut fi acolo. Mulțumesc din suflet pentru anii copilăriei, ani pe care mi i-ai sădit în suflet cu multă răbdare și credință în Dumnezeu.

Despărțirea, ce lucru dureros.

“Data, 19 martie 2017. Ora, 20:57. Este o seară apăsătoare, cu nori grei care își târâie nesfârșitul șir de cozi, lăsând urme negricioase pe bolta cerului fără stele. Picături grele de ploaie au pătruns atât în petecul de grădină din fața casei cât și în materialul gros al gecii pe care am atârnat-o pe calorifer. Astfel se împlinește prima lună de când ai plecat, aceasta este imaginea care poate descrie cel mai bine starea mea de suflet de acum. O geacă groasă, udă și rece care atârnă pe un calorifer de apartament în chirie.”

“Aleg să numesc aceste pagini (din pura mea obsesie de a da un nume fiecărui lucru pe care îl fac) jurnal de pe mal, și nu jurnal de bord. Nu, acela ți-l las ție, căci în fond și la urma urmei, tu ești cel care a plecat. Eu am rămas pe mal, așadar sunt cea “rămasă”. Sau poate cea lăsată în urmă? Sau poate cea care a ales să rămână în urmă, dar la asta vom reveni mai târziu.”

“Aleg să îți scriu pentru că, așa cum ți-am spus de nenumărate ori, știu să mă exprim cel mai bine. În multe din perioadele anevoioase ale vieții mele, cuvintele au înlocuit vorbele, parantezele și virgulele au ținut loc de sunete iar degetele care tastează cu multe greșeli pe tastatură, buzele. M-am gândit să înregistrez această perioadă fără tine, această “separare temporară”, cum am ales amândoi să o numim, să cartografiez fiecare sentiment și fiecare zi din acestea 30; din miile de motive pe care le-aș putea enumera pentru a răspunde la întrebarea “de ce”, cel la care îmi vei da dreptate cu desăvârșire este acela că eu îți spun totul. Nu ți-am ascuns niciodată nimic și nici nu voi începe acum.”

“M-ai rugat să nu mă culc până pleci, să stau cu tine, să îți vorbesc, să te ascult, să te mângâi sau doar să mă las privită, și crede-mă că am încercat, deși nu știu cât am și reușit. Oboseala deja îmi transformase mișcările în reflexe involuntare iar când ai primit apelul că trebuie să ieși pe ușă, am avut prima strângere de inimă. Momentul despărțirii a fost bont, aproape lamentabil. Când m-ai împins ușor și mi-ai spus “gata, căci îmi vine rău” m-am uitat la tine și ți-am văzut privirea de animal hăituit, de chin și de loialitate sfârtecată. Tot ce păstrez viu din momentul acela este chipul tău schimonosit de emoția plecării și mirosul gecii de piele când m-ai îmbrățișat. Dar, fie că mă crezi sau nu, nici atunci nu am realizat că pleci. Erai încă prea prezent în mine, te simțeam pe corpul meu, părul meu mirosea a parfumul tău.”

“A merge la braț fără tine era egal cu a merge goală pe stradă. M-am simțit mai vulnerabilă ca oricând, mai lipsită de apărare ca niciodată. Și m-a cuprins o milă nesfârșită de mine și un dor chinuitor de tine. Atât de tare mă durea sufletul, încât într-una din seri m-a bușit plânsul pe stradă și am intrat în casă în hohote, chemându-te, rugându-te să lași totul și să vii înapoi, cerându-ți iertare pentru cât de slabă (metaforic, evident) puteam să fiu.”

“Într-o zi, am trecut pe lângă un cuplu de tineri  care se plimbau ținându-se de mână. Nu știu de ce, dar o ură viscerală s-a pornit împotriva lor. De fapt, știu. Aș fi vrut să îmi scot inima din piept, să o sfâșii și să le-o arăt. Să vadă și ei cusăturile de pe urma certurilor noastre, peticirile puse în momentele noastre de cumpănă când m-ai făcut să sufăr, urmele de țigară stinsă pe venele pulsânde de când am suferit de gelozie și nenumăratele “al tău” ca mărturie a iubirii. Toate ale tale, toate tu.”

“Vreau să știi că nu încerc să mă obișnuiesc cu absența ta. Încerc doar să mă obișnuiesc cu prezența mea.”