Este miezul nopții, iar aerul rece ne îndeamnă să ne înghesuim cât mai mult unii în alții, gest intutil căci vântul ne taie carnea prin gecile subțiri. Stăm acolo, suflet lângă suflet, cu capetele plecate și privirile concentrate, iar lumina roșiatică a lumânărilor aprinse conferă trăsăturilor o duritate forțată, o crispare dusă până aproape de paroxism. Deasupra noastră un stol de pescăruși zboară în cercuri neregulate și croncăne la unison cu vocea preoților. Slujba este unicul liant care ne unește cu adevărat în acel moment, ne leagă sub îndemnul unui jurământ nerostit, iar ceara aprinsă pare a fi simbolul unui circuit meticulos organizat. Mă uit la oamenii din jurul meu și printre atâția necunoscuți, mă simt totuși în siguranță, simt că aparțin, că fac parte din ceva mult mai mare și mai important decât sunt eu cu adevărat. Am vaga impresie că turnul lui Babel nu s-a destrămat definitiv, că nu există granițe de înțelegere și de comunicare, că toți suntem conectați la aceeași sursă. Toți îl plângem pe Iisus. Sau poate ne plângem păcatele. Ale noastre. Ale altora. Ale omenirii. Cert este că toți purtăm o cruce a cărei greutate ne apasă greu pe umerii înveliți în cârpe subțiri. Dar în seara aceasta, chipurile pe care le văd par mântuite, absolvite de păcate, ușurate în sfârșit de lemnele roase și cuiele ruginite. Și totuși, un evident sentiment de vină domină curtea bisericii. Cred că ne este greu să concepem că altcineva s-ar putea sacrifica pentru greșelile noastre, că oricare, unul oarecare, un străin sau poate cel mai drag prieten, ar putea îndura o pedeapsă care ne este sortită nouă. Plec capul și mă uit uimită la candela mea care pâlpâie frenetic cu o flacără roșiatică și care se opune cu îndârjire rafalelor de vânt care mătură treptele bisericii. Mă încăpățânez și o apropii de mine, cu credința fermă că mai bine ard eu decât să se stingă in acolada brațelor mele. Răsuflu ușurată când o văd în siguranță, dreaptă și frumoasă, atât de vie în mâinile mele. Încep să o contemplu ca pe o creatură pe care o văd pentru prima dată, ba chiar îmi apropii mâna atât de tare încât mă arde. O las acolo, căci este o durere plăcută. Mă gândesc că pentru fiecare persoană din această curte, această lumină înseamnă ceva mai presus de propria-i conștiință, căci atfel nu îmi imaginez de ce sunt toți atât de concentrați asupra ei. Am văzut oameni care plâng în bătaia umbrelor ei. Eu sunt unul dintre ei. Mă întreb ce înseamnă pentru mine această pâlpâire, această forță atât de vie, atât de incontrolabilă, atât de devastatoare. Primul instinct este să o absorb, să o înghit din priviri și să rămână acolo, profilată pe retină, adânc înfiptă în mine. Iar apoi aș vrea să o controlez pentru ca la final să o împart cu omenirea. Poate așa s-a simțit și Prometeu când a ținut focul în mână, un zeu, un invincibil, un colos care decide totuși să împartă. Dar eu nu țin focul în mână, eu nu îmblânzesc flacăra, eu țin Lumina și mă simt un Prometeu al ei. Simt că trebuie să o protejez. O simt în ochii mei, în vene, pe piele, în suflet. Mă arde, mă doare, mă incită, mă zdrobește pentru ca mai apoi să mă recompună, mă încălzește, mă înmoaie, mă umple de funingine, mă defragmentează, mă lipește cu măiestrie, mă face să plâng, îi cad în genunchi. Și apoi mă gândesc la tine.

Așa se încheie cea de-a doua lună fără tine, cu o scurtă procesiune în noaptea de Înviere din curtea bisericii până acasă la părinții mei. Însoțitori credincioși sunt tata și D.  alături de care am împărtășit acest moment cu multă seninătate și recunoștință.

Îmi este foarte greu să vorbesc despre acest jurnal, căci acum mi se pare că această perioadă a fost cu mult mai alambicată și mai haotică decât cea precedentă. Prima jumătate a lunii a fost continuarea căutării tale în oraș. Am acceptat greu plecarea ta, iar această lună cumva mi-a confirmat faptul că oriunde m-aș plimba, indiferent ce rută ocolitoare sau scurtătură aș aborda, nu te voi găsi. Am început să umblu prin oraș, dacă nu în căutarea ta, atunci în dorința nebună de a mă pierde pe mine, de a mă rătăci în gânduri, în străzi, în lume care mă ignoră. Îmi puneam căștile, căci refuzam cu vehemență să particip la orice putea să însemne spectacol al vieții. Eram atât de detașată, atât de total scârbita de zgomot, încât preferam dizarmonia gândurilor mele pe fundalul muzicii din căști. Iar departe de timpan, dincolo de creier, în hăul conștiintei mele, scrijeleam numele tău. Te strigam în tăcere pe stradă, acasă, în pat, în somn, în suflet, pe holul de la intrare, în sala de cinema, în borcanul cu cafea, în sacoșa de piață. Peste tot.

Nu m-am simțit nicicând mai descumpănită decât în acele momente fără tine. Parcă șchiopătam neputincioasă sau acționam doar cu jumătate de corp. Ce sentiment urât, câtă durere am simțit atunci. M-am uitat la mâinile mele și am realizat că nu îmi mai trebuie, căci dacă nu se joacă în părul tău ciufulit seara înainte de somn, la ce sunt bune? Așa că le-am ascuns, le-am vârât în prăpastia buzunarelor trenciului și am uitat de ele. M-am uitat la părul meu și mi-am zis că dacă nu îl miroși tu după ce ies din baie și îmi spui că miroase a vară, ce folos pot avea de pe urma lui? Așa că l-am ascuns. M-am strâns toată,  cât mai înăuntrul meu, cât mai în mine, în dorința pierdută de a ocupa cât mai puțin spațiu, de a mă folosi cât mai puțin de orice parte a mea care îmi amintea de tine. Este inutil și tembel să îți spun cât de lamentabil am eșuat. Și spoi, s-a întâmplat ceva. Ceva de care nu sunt mândră, dar de care nu mă pot feri. Veneam de la muncă și priveam în jos, în gol când, prin zona Spitalului, m-am oprit să fac loc unei doamne cu căruciorul care se poticnise în mașinile parcate pe trotuar. Imediat ce doamna a trecut, am ezitat în a mă porni, așa că din spate mi-a luat-o cineva mai repede și mi-a trecut prin față. Te rog să mă crezi că am crezut că ești tu. Avea mirosul tău, parfumul tău. Am rămas năucită locului și am adulmecat ca un lup înfometat sângele victimei. Mă clătinăm de durere și de dor. Fără să mai pierd o clipă, am început să îl urmăresc pe respectivul. Am strigat chiar: “Vlad!”, dar emoția mi-a alterat vocea și nu am îngăimat decât niște silabe neînțelese. Spre norocul meu, respectivul avea același drum cu mine, așa că acum îmi spun că nu a fost chiar urmărit. Dar atunci sunt convinsă că orice drum ar fi ales, l-aș fi urmărit fără să ezit. Mergeam la doar câțiva metri în spatele lui și inhalam parfumul lui, parfumul tău, pardon, căci pentru mine în momentul acela erai tu. Clar. M-am îmbătat cu mirosul acela, mi-am înnecat plămânii în el, și cu fiecare pas simțeam cum zidurile cetății cedează, cum se prăbușesc sub propria greutate. M-am trezit, goală și vulnerabilă, pe stradă, urmărind un străin. Când în sfârșit l-am privit mai cu băgare de seamă, am avut un șoc. Nu erai tu! Era altcineva, oricine, dar nu tu! Nu avea mersul tău, purtarea ta, felul în care îți miști umerii când pășești, forța cu care împingi în talpă de parcă te-ai pregăti să faci un salt, nimic. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu s-a întors și că nu i-am văzut fața, căci cădeam în nesimțire pe stradă. La un moment dat, am realizat că rămân în urmă, respectivul mergea repede. Așa că am grăbit și eu pasul. Nu trebuia să îți pierd parfumul, chemarea, nu trebuia să te pierd. Asta nu. Dar oricât de repede încercam să merg, rămâneam mereu în urmă, până când, două străzi mai încolo, l-am pierdut definitiv. Am ajuns acasă zbrobită și am închis ușa. De două ori. Am pus și lanțul.