Câinele Negru

Recent, un foarte drag prieten mi-a marturisit ca a ajuns la capatul puterilor si ca se simte teribil de nefericit cu anumite decizii luate in cee ce priveste atat viata personala cat si cea profesionala. Ne-am intalnit des si am discutat mult, dar pe masura ce incercam sa inteleg adevarata cauza a acestei stari, am realizat ca ma oboseste si ca devine greu de urmarit, cu atat mai mult cu cat in capul meu solutia era de o simplitate ostentativa. I-am explicat propria mea parere si i-am sugerat solutia intrevazuta in capul meu, cea care avea sa rezolve toate problemele si care avea sa umple golul din sufletul lui, dar am inceput sa citesc in ochii prietenului meu tristete si poate un crampei de dezamagire, lucru care m-a durut nespus si care mi s-a parut nedrept. Cum de oare nu putea sa vada cat de aproape si de clara era atat cauza cat si metoda de a o eradica? Cum de nu putea sa inteleaga ca eu il ajut si ca ii vreau binele si ca am trecut si eu prin aceleasi stari candva? Nu vedea oare ca eu sunt prietetena lui si nu i se parea oare nedreapta raceala din vocea lui? Nu era mai bine sa auda de la mine adevarul decat sa fie incontinuu amagit de catre ceilalti? Si atunci vocea amara pe care nu o voi uita niciodata: ‘’Hm, adevarul? Te-ai gandit vreodata ca poate nu am mereu nevoie de Laura care spune lucrurilor pe nume si care taie in carne vie ci de Laura care ma asculta si ma intelege, si mai presus de toate, nu ma judeca?’’Am simtit un vid in stern si pret de cateva clipe nu am putut sa respir iar restaurantul in care tocmai luam masa a parut mai zgomotos si mai aglomerat ca oricand. 

La fundul paharului de vin pe care l-am baut cand am ajuns acasa am gasit urme de regret, amaraciune si (culmea) frustrare, intrucat tot nu reuseam sa inteleg cum de eu devenisem problema cand in realitate speram sa il fac sa vada solutia, calea de scapare? In urechi imi zumzaia aceeasi intrebare, necontenit: care dintre noi este mai orb? Raspunsul a venit a doua zi, cand la sfarsitul unui curs oferit de locul de munca, trainerul a abordat si subiectul ‘cainelui negru’, termen folosit pentru a indica stari depresive. Printre informatiile primite, femeia din filmulet oferea o lista cu lucrurile care trebuiau evitate in cazul in care cineva drag noua trecea prin astfel de momente dificile. Momentul constientizarii ca nu am ratat niciunul dintre punctele mentionate s-a prabusit peste mine ca o avalansa. Nu imi amintesc restul zilei la munca sau drumul pana acasa. Nu imi amintesc nici cum am ajuns sa ma legan in pat imbratisandu-mi genunchii si imbibandu-mi bluza de pijama intr-o baltoaca de lacrimi, dar imi amintesc cu o claritate sfasietoare ce am simtit in momentele acelea: esecul. Si odata cu el, ca un frate siamez, vina. Esuasem atat ca prieten cat si ca om. Ranisem increderea unei persoane care avusese curajul sa imi vorbeasca si o transformasem in incertitudini, o afundasem in compatimire. Cu alte cuvinte, intorsesem spatele strigatului de ajutor al prietenului meu. De fapt, nici nu fusese nevoie de atata efort incat sa imi fi intors spatele – in realitate, desi il priveam in ochi, incetasem sa ascult cu adevarat si sa fiu prezenta. 

Si in tumultul disperarii care m-a cuprins, al rusinii care parea sa imi descompuna carnea precum acidul, mi-am amintit de mama, cea care, acum aproape cincisprezece ani, a intuit ca pierdusem orice vointa de a trai si timp de luni de zile a petrecut zeci de ore ascultandu-ma si tinandu-ma de mana. Mi-am amintit de noi plangand in hohote, razand frenetic, tipand una in bratele celeilalte sau blestemand lumea asta pentru cat de nedreapta fusese. Dar niciodata, absolut niciodata, nu imi aduc aminte sa fi citit in ochii sau in gesturile mamei semne de infrangere. Nutresc convingerea ferma ca mama a vazut cainele negru, care deja incetase sa imi dea tarcoale si care de acum devenise propria mea umbra si, cu nesfarsita rabdare, iubire si intelepciune, a stiut sa ii recunoasca existenta, s-a oferit sa ii ingrijeasca ranile si cand, la sfarsitul celor patru luni pe care a parut sa mi le dedice doar mie, cainele negru a venit intr-o zi la mine cu un os murdar in gura pe care l-a lasat la picioarele mele – pesemne ceva ce dezgropase din cimitirul trecutului meu. Si pentru prima data in ceea ce paruse o viata, in loc sa ma tem de el si sa ma intind dupa mana mamei ca sa ma protejeze, am facut ceva ce nu am crezut ca voi fi in stare sa fac vreodata: am inteles scopul cainelui negru. Iar odata ce i-am inteles rolul si i-am acceptat prezenta, am inteles ca de fapt, eu l-am tinut in lesa in tot acest timp. Am cules osul de pe jos si l-am rugat sa il puna la loc, iar imaginea lui indepartandu-se, liber si fara zgarda care il tintuia de sufletul meu ma va insoti mereu. Aceea a fost singura data cand eu personal am vazut cainele negru.

 Amintindu-mi de cainele meu negru m-a ajutat sa inteleg ca si prietenul meu il vazuse si sa recunosc anumite semne pe care acum cincisprezece ani, le ignoram complet. M-a ajuat sa imi vad propriile greseli si mai presus de toate, mi-a redat forta de a fi alaturi de el. Mi-am pus haina pe mine si am iesit in strada strangand in pumni doua pliculete de ceai. Am ajuns la usa prietenului meu si am batut fara incetare, nestiind cum altcumva sa acopar bataile inimii mele. Cand mi-a deschis si l-am vazut in prag, inalt si vizibil ingrijorat de prezenta mea acolo, totul in jurul meu a devenit fundal si a incetat sa mai mai apese atat de greu pe moalele capului: ploaia care mi se imbibase in pantoful stang, frigul care trecuse de pijamaua subtire si imi facea dintii sa-mi clantane, coltii remuscarii care de acum incetasera sa mai muste. Stressul cotidian de la munca, problemele pe care si eu insami le aveam acasa, dorul de tara – totul a devenit fundal iar in momentul acela dorinta mea de a fi prietena persoanei din fata mea a fost mai puternica decat toate remuscarile si mai presus de toate, decat toate prejudecatile. Am intins palma si i-am aratat cele doua pliculete de ceai care aratau deplorabil, sfasiate de forta pumnului meu si de ploaia care cadea neincetat. Cu toate acestea, le-am tinut intr-un gest patetic: ‘’Daca vrei sa imi mai dai o sansa, as vrea sa ascult totul la o cana de ceai. Promit sa fiu prezenta de data asta. Promit sa fiu aici si nicaieri altundeva.’’ A zambit si a deschis usa larg: ‘’Pune tu de ceai te rog cat urc sa iti aduc un hanorac.’’ 

Sincera sa fiu, am sovait mult in fata acestui articol si in fata intrebarilor legate de el: oare sa il scriu? Acum ca l-am scris, sa il impartasesc cu ceilalti? O sa fie oare mesajul primit asa cum intentionez eu sa il trasmit? Inca nu stiu daca am facut alegerea corecta, dar macar am luat o decizie si am inteles ca sunt lucruri pe care nu le pot controla, oricat as vrea eu. Asadar, cateva din lectiile pe care le-am invatat din aceasta experienta:

  • Nu sunt prietena buna care speram sa fiu. Si desi nu prea imi vine a recunoaste acest lucru, faptul ca am fost iertata si ca am primit inca o sansa imi hraneste vointa de a invata despre mine si prietenii mei si mai ales de a invata cum pot sa fiu alaturi de ei intr-un mod complet lipsit de prejudecati si de intentii personale.
  • Nu este vorba despre mine. Nu stiu daca sa merg atat de departe incat sa spun ca in societatea de astazi, desi suntem constant incurajati sa vorbim despre noi insine, in realitate, prea putini dintre noi o facem. Cert este ca in astfel de momente delicate si atat de intime, trebuie sa inteleg ca nu este vorba despre mine si despre aportul meu, ci despre persoana din fata mea. Ca este important sa imi inteleg rolul si sa apreciez increderea prietenilor mei, dar este si mai important ce fac cu acea incredere si cum sa o divid intre incredere acordata mie si increderea pe care ar trebui sa o aiba in sine. Sa realizez ca rolul meu nu este sa dau sfaturi mereu, ci sa fiu o sursa de incredere, forta si alinare pana cand cealalta persoana le recapata pe ale sale.
  • Este ok sa nu am mereu solutii. Si asta pentru ca de cele mai multe ori prietenii mei nici nu cauta asta. Asta, in parte, se si datoreaza personalitatii mele pragmatice care tinde sa concretizeze tot ceea ce se afla in sfera abstractului. Dar, din nou, am re-orientat centrul de greutate de la propunerea unei solutii care a functionat pentru mine sau pentru altcineva, catre a-mi ajuta prietenii sa inteleaga, atat ei cat si eu, cum anume vor sa fie ajutati si cat de mult vor ca eu sa le fiu alaturi. Am invatat, de asemenea, ca nu exista din pacate niciun manual sau ghid pas cu pas care sa imi arate cum sa imi ajut prietenii in astfel de momente (ce usor ar fi daca as putea citi de pe un ghid ilustrat in 10 pasi, exact cum fac la munca, atunci cand ma lovesc de o problema tehnica). Am inlocuit, asadar, ‘Cred ca ar trebui sa faci asta…’ cu: ‘Cum pot sa fiu alaturi de tine? / Ce simti ca te-ar ajuta in momentul de fata?’. Am inlocuit ‘Eu zic sa iesim si maine sa discutam’ cu ‘Daca vreodata simti nevoia sa vorbesti cu cineva, vreau doar sa stii ca sunt alaturi de tine’. Am inlaturat complet cuvantul ‘problema’ iar acum ‘moment’, ‘situatie’, ‘perioada’ il inlocuiesc, tocmai pentru ca indica o etapa tranzitorie, temporara, care are un sfarsit in timp ce ‘problema’ pare sa aiba un iz de permanenta suparatoare, de angoasa.
  • Nu este ca in filme sau in mass media, unde tot timpul apare un specialist care prezinta o lista cu indicatii iar persoana cealalta accepta pe loc orele de consiliere/ terapie. In realitate, aceste discutii sunt foarte delicate si necesita foarte mult tact si rabdare. Asadar, in loc sa ma arunc imediat la propunerea unui specialist, incerc sa deschid subiectul catre aceasta posibilitate, dar mentionez ca daca si cand se intampla, va fi in termenii alesi de persoana respectiva. In esenta, am invatat sa respect intimitatea persoanelor dragi si am inteles ca, de multe ori, tot ce vor este sa fii prezent. Cred ca nu ducem lipsa de voci care sa ne spuna ce sa facem si cum sa facem mai bine – in schimb, s-ar putea sa avem nevoie de prezenta cuiva, de clipe frumoase petrecute impreuna care nici macar nu trebuie sa fie despre momentele dificile curente, ci despre noi ca si prieteni, fie ca este vorba despre mers la un film, o cafea in oras, o plimbare etc., adesea rutina noastra de prietenie este exact ce ii trebuie celeilalte persoane. 
  • Este nevoie de timp. Ca orice in viata, si pentru cainele negru este nevoie de timp, atat pentru a-l intelege si ajuta, dar mai ales pentru ca la sfarsit, sa isi ia osul murdar si sa il ingroape acolo unde l-a gasit. Pana si astfel de momente (sau ar trebui oare sa spun: mai ales astfel de momente) necesita naturalete si armonie. Orice nota falsa o sa zgarie partitura, o sa creeze o disonanta, iar mai apoi va conduce catre a pierde ritmul complet. Ar trebui sa adaug cat de vitala este rabdarea in astfel de momente, dar ceva imi spune ca toata lumea cunoaste deja acest lucru. 
  • Nu este nevoie de etichete. Lucruri care aparent sunt evidente sau la indemana pentru mine, s-ar putea ca in realitate sa nu fie primite cu entuziasmul scontat de catre cealalta persoana. Nu trebuie tratat ca un joc de copii in care sari peste casute ca sa ajungi la final dar ca nici nu trebuie explicat in formule si procentaje. Acum stiu ca este un proces de vindecare si nu o dovada de slabiciune.

Cred ca ceea ce incerc sa fac de fapt prin articolul de fata este sa imi cer inca o data iertare fata de P. – daca si cand simti nevoia sa vorbesti cu cineva, as vrea sa ascult totul la o cana de ceai. Promit sa fiu prezenta de data asta. Promit sa fiu aici si nicaieri altundeva. Nu in calitate de specialist sau de judecator, intrucat nu am pregatirea necesara in niciuna dintre aceste meserii, ci in calitate de prieten.

Desi realizez ca aceste ‘lectii’ au fost invatate pe parcursul anilor, unele pe cai mai grele decat altele, din pacate viata cotidiana si grijile domestice fac uneori aproape imposibila convietuirea pasnica a tuturor rolurilor pe care le indeplinesc: la munca, in familie, in societate etc. Desi nu este o scuza pentru comportamentul meu, articolul de fata ma ajuta sa redescopar valoarea acestor lectii, sa le pretuiesc si sa le aplic ori de cate ori este cazul, atat mie insami cat si celor din celor jurul meu. Sa imi amintesc ca exista un timp pentu toate si ca daca nu exista, trebuie sa imi fac. 

Nu in ultimul rand, acest articol doreste sa multumeasca tuturor celor care il ajuta pe P. sau pe cei care se afla in situatii similare. Nu cred sa fie persoana care sa nu fi trecut prin astfel de momente de cumpana, iar prezenta celor dragi noua este mereu o binecuvantare si o garantie a faptului ca nu suntem singuri, ca orice ar fi, trecem prin asta. Impreuna.

L.

Linkuri catre videoclipurile mentionate:

  1. https://youtu.be/XiCrniLQGYc
  2. https://youtu.be/2VRRx7Mtep8

2 Comments Add yours

  1. Trist dar adevarat. Am pățit asta de multe ori în trecut și nu a fost deloc ușor. Vă înțeleg perfect ! Multă sănătate 🌷

    Like

    1. vlaurablog says:

      Multumesc foarte mult pentru comentariu. Nu este o situatie placuta, intr-adevar, dar este cu siguranta una din care putem invata. Despre noi si despre ceilalti. Despre cat de important este sa fim deschisi si curajosi si sa putem vorbi despre cainele negru. Si despre faptul ca este la fel de important sa ii ascultam pe cei din jurul nostru atunci cand vobesc despre propriul lor caine negru. Multa sanatate 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s