O introspectie asupra relatiei mele cu Vlad, un omagiu adus deceniului petrecut impreuna. Si totusi, aleg pentru articolul de fata o abordare ceva mai practica, bazata pe lectii de viata si de cuplu pe care experianta si viata in doi m-au invatat sa le pretuiesc. Dulceata de trandafiri in mare parte, vin amar pe alocuri.

Fii pregatita sa suferi in iubire

Cu siguranta cel mai prost inspirat sfat cu care as fi putut incepe. As putea la fel de bine sa inchei articolul aici, in speranta ca pot evita huiduielile si rosiile aruncate. Dar, din pacate, este o lectie pe care am invatat-o de-a lungul anilor petrecuti alaturi de Vlad si una care mi-a deschis ochii cu privire la relatia noastra, la felul in care ne percepem unul pe celalalt si care, mai presus de toate, a scos la iveala demoni si insecuritati pe care nu credeam vreodata ca itele personalitatii mele le pot plamadi.

Am spus-o de nenumarate ori si nu ma voi sfii nicicand sa ma repet: le datorez bunicilor copilul fericit, senin, purtat pe acordurile blande ale inocentei in lumile fantastice ale basmelor. Le datorez prima zi la gradi, prima discutie importanta despre minciuna si serbarile de Craciun. Fragezimea copilariei, mirosul de cozonaci, curiozitatea nestavilita vesnic insotita de avalansa de ce-urilor ‘Mamaie, de ce cresc florile din balcon? De ce papusa mea Barbie are capul putin stramb? De ce porti intotdeauna fuste, chiar si iarna – nu iti este frig? De ce fumezi? Mamaie, de ce murim?’
‘Tataie, de ce mergi la munca? De ce trebuie sa topesti piesele astea mici in culori ciudate si numerotate ca sa repari televizorul? De ce nu ne putem uita la desene inca 10 minute? De ce nu pot sa imi aduc aminte cantecul cartofului? Tataie, de ce il urasti pe Dumnezeu?’

Parintilor le datorez adolescentul silitor, pre-adultul responsabil si sora rasfatata pe care mi-au oferit-o. Le datorez baza simtului civic, normelor moralitatii si contururile personalitatii mele, al invididului care am devenit astazi. Nesecata rabdare si intelegere pe care mi-au aratat-o cand m-a vizitat cainele negru, nenumaratele ore discutand despre primul meu crush, despre prima mea dezamagire in dragoste, ajutandu-ma sa inteleg cine sunt si mai ales, cine vreau sa fiu. Vorbele de incurajare, sfaturile practice, puterea de a-mi depasi limitele, simtul umorului iesit din comun, pilonii increderii in sine, ai muncii cinstite, ai mandriei si al banului muncit.

Societatii ii datorez adultul implicat, platitorul de taxe, anturajul si, mai presus de toate, educatia. Ii datorez cunoastere, sansele oferite, sansele furate si conceptul de disciplina. Ii datorez in egala masura drepturile de care dispun dar si constientizarea faptului ca libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea altcuiva.

Daca in palmaresul rolurilor mele exista cand si cand fisuri, imi place sa cred ca le peticesc folosind propria-mi judecata, experienta, liberul arbitru, pe care desi le-am deprins de la famile sau societate, le-am aplicat datorita filtrelor propriei personalitati si al acestui vast taram al contradictiilor numit constiinta.

Dar rolul de femeie i-l datorez fara doar si poate lui Vlad. Din nou, este foarte posibil ca anumite persoane sa citeasca propozitia asta si sa fie de-a dreptul consternate – si nu le contrazic, dar asta este adevarul meu. Datorita lui Vlad am invatat sa imi accept corpul, cu toate imperfectiunile si limitele lui, dar totodata am descoperit cum sa il pun in valoare si sa ma bucur de el. Alaturi de el am invatat cat de frumoasa este lumea si cat de putin am vazut din ea, cate aventuri si experiente ne mai asteapta, am invatat ce inseamna cu adevarat fluturii in stomac si gustul cafelei de dimineata bauta pe nerasuflate dupa o noapte petrecuta impreuna. Am invatat ca tricourile lui imi vin mie mai bine, ca buzele lui sunt aroma mea preferata, ca cel mai bun prieten al tau poate fi in acelasi timp iubirea vietii tale, ca pot sa impartasesc cele mai adanci secrete, cel mai intime trairi si cele mai nebunesti fantezii fara frica de a fi judecata sau ridiculizata. Am invatat ca imi place sa gatesc dar ca asta nu inseamna neaparat ca gatesc bine, ca peretii din camerele de hotel nu sunt atat de grosi pe cat credeam noi, ca desi nu imi place absolut deloc sa dorm cu perna, pe pieptul lui Vlad gasesc cel mai dulce somn, ca ma pot bucura de o vacanta la Busteni fara niciun ban si doar cu un borcan de zacusca si o paine veche, de o culoare discutabila. Am invatat ce inseamna sa iubesti pe cineva mai mult decat viata insasi.

Cu toate acestea, desi alaturi de Vlad am zamislit femeia, amanta, jumatatea, partenera de viata si, destul de recent, sotia din mine, anii petrecuti impreuna au dat nastere celor mai urate fete ale mele, celor mai ingrozitoare ganduri si celor mai negre si meschine reactii. Simt ca relatia aceasta a reusit sa dea contur conceptului de dualism – iubindu-l pe Vlad, am evoluat spre o persoana mai buna, am devenit cu si prin el cea mai buna versiune a mea, dar in acelasi timp am dat frau liber celor mai negri demoni ai mei.

De departe cea mai meschina si putreda forma pe care dragostea mea a putut sa o arate fata de Vlad a fost gelozia. Am auzit nu de putine ori ca daca partenerul este gelos inseamna ca te iubeste cu adevarat. Te rog sa retii ca aceasta este strict parerea mea, dar mie imi pare exact opusul: gelozia este negarea dragostei, agentul dizolvant al unei relatii si asta pentru ca sfasie cele mai solide legaturi ale unui cuplu: increderea si libertatea. Pentru mine a fost ca o lunga boala, un cosmar din care nu ma mai puteam trezi si in care, din pacate, l-am tarat si pe Vlad. Cred ca si pana in clipa de fata, lunile acelea au fost una dintre mai mari provocari cu care relatia s-a confruntat si trebuie sa ii multumesc in primul rand lui Vlad pentru nesfarsita rabdare si calm de care a dat dovada desi eu in locul lui nu as fi fost atat de clementa, prietenilor pentru inteligenta de a-mi dovedi logic, cu argumente imbatabile cat de absurda eram si gramului de bun simt care m-a trezit din blestemul acela si mi-a redat luciditatea si forta de a-mi salva relatia.

O alta piatra de temelie in relatia noastra care a sufocat cuplul pana la epuizare a fost saracia. Din nou, am auzit deseori ca orice cuplu trebuie sa treaca prin greutati, ca doar asa poti creste, ca lipsa banilor este o lectie care trebuie invatata si ca este binevenita. Desi nu pot sa ma dezic intru totul, tot ce pot sa spun este ca ne-am fi putut lipsi de lectia aceasta. Cred ca una dintre amintirile care vor ramane cu mine mereu sunt diminetile de duminica din bucatarie in care pregateam pentru micul dejun cafea slaba (ca sa ne tina mai mult) si mancam paine cu parizer iefin si mustar. Iar Sneezy venea din dormitor miorlaind lenes si se trantea pe covorul din bucatarie unde mai motaia cateva minute iar apoi se suia la Vlad in poala si adulmeca podoabele mesei de dimineata. Iar Vlad rupea o felie de parizer in bucatele si le punea pe un servetel pe jos si o certa ca mananca prea repede si ca o sa i se faca rau, de parca bietului animal ii mai pasa. Erau multe lipsuri, dar eram fericiti cu putinul pe care il aveam. Intr-o seara insa am mers intr-o vizita iar la un moment dat , gazda a scos din frigider o punga plina cu acelasi parizer de care mancaseram noi in dimineata aceea la micul dejun. Nu stiu de ce, dar am spus, cumva placut surprinsa ‘Wow, mancati si voi parizer? Asa-i ca daca-i dai cu mustar si multa paine, parca incepe sa fie comestibil?’ Raspunsul, cat se poate de serios ‘ Fii serioasa, asta-i pentru caine! Desi vad ca si el a inceput sa strambe din nas!’ Am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare de rusine si o transpiratie rece mi-a imbibat tricoul. Am simtit gust de fiere in gura si m-am scuzat repede pana la baie, nu inainte sa surprind privirea ranita din ochii lui Vlad.

Si cred ca lista poate continua fara rezerve: indoiala, frustrari personale, rutina, esecuri, toate acestea alaturi de cele deja mentionate ne-au aratat ce inseamna sa suferi in dragoste: de neputinta, de gelozie, de foame, de mandrie sau de ciuda, toate aceste mici valuri se pot pravali peste cuplu cu forta nimicitoare a unui tsunami, cu atat mai mult cu cat in acele momente, legaturile trainice dintre parteneri devin biete ite putrezite roase de atata tensiune, de atatea certuri, usi trantite si urlete in perna. Iar in clipele acelea de vulnerabilitate, in care pare ca nu exista cale de scapare, iti spui printre suspine ca trebuie sa pleci, ca o iei razna daca mai continua lucrurile asa.

Si totusi, nu o faci. Alegi sa ramai si sa lupti alaturi de un partener care iti arata ca este la fel de dispus sa mai dea o sansa cuplului, care isi lipeste fruntea de a ta si iti sopteste ‘Imi pare rau. Promit ca trecem si peste asta. Impreuna.’

As vrea sa mentionez cu mana pe inima ca sunt incredibil de recunoscatoare pentru aceasta lectie din care cred cu tarie ca am invatat amandoi, ca ne-am format atat individual cat si ca unitate, intr-un cuvant, ca ne-am maturizat.

VA CONTINUA…